Menu

Cuvântul de onoare

2013
Din seria: Sociale
Cuvântul de onoare

De undeva din negura timpurilor lui 1900 a ajuns la mine povestea bunicului Charles zis Carol. Venit de tânăr la Medgidia în 1882 în vîrsta de 17 ani, înpreună cu tatăl său și restul familiei au primit dela stat recompensă pentru imigrare de câte 10 ha teren arabil. Erau 11 persoane așa că s-a stâns o moșie frumușică. Viața după războiul cu turcii și însăși datorită timpurilor era grea. Tatăl său adică străbunicul meu după o vreme s-a întors în Franța și a murit acolo. Câțiva din copii lui, unele mătuși și niște unchi au rămas la Medgidia. Vârsta , bolile și lipsa de medicamente și-au luat tributul chemându-i în adâncul pământului. Străbunicul le-a așternut loc de somn veșnic în micul cimitir creștinesc din Medgidia. De la intrarea principală pe parte dreaptă, cam al cincelea mormânt le-a fost ales. Pe aleea principală se înșiruiau cam primele locuri de veci către biserică.
Stăbunicul dar mai precis bunicul s-a îngrijit de locul de veci al familiei.
Pașii mei pe această alee erau în căutarea locului strămoșesc de care auzisem dar pe care nu-l cunoșteam. Eram atunci cu vărul meu Camille și unchiul Francois care cunosteau bine Medgidia fiindcă locuiseră aici. Dar și amintirile lor izvorau din anii dinainte de 1945. Acest an a adus o lovitură de sabie în viața noastră. Averea bunicului a fost naționalizată.
Legea i-a luat tot ce avea.
Bunicul nu a înțeles și nu putea pricepe situația. S-a dus la prefectură să-și salveze averea sau măcar casa în care locuiau.
Casa pe malul brațului Dunării era construită trainic, confortabilă și bine mobilată.
Spațioasă cu parter și etaj, cu beci de provizii și cramă. Bună parte din obiectele din casă proveneau din Franța.
Bunicul se mândrea cu casa, curtea și livada iar bunica cu mobila, bucătăria, cu lenjeria de damasc, cu tacâmurile de argint, cu olinzile de cristal cu pianul și șemineul din salon.
Nu degeaba i se spunea franțuzul sau moșierul din Medgidia. Fiindcă stăpânea teren și case zona se numea cartierul Hillerin. Pe vremuri calea ferată trecea pe marginea bălții Carasu la marginea moșiei familie. Pentru construirea noii căi ferate și a gării din strada Vasile Lupu s-a făcut un schimb de terenuri. Prin mijlocul proprietății treceau acum noile linii CFR și terenul familie s-a împărțit în partea dinspre Dunăre cu casele, curtea și livada iar peste linii a rămas grădina de zarzavat. În total din întreaga suprafață după reforma agrară mai rămăseseră în posesia familiei 17 hectare. În urma schimbului bunicul a primit vechea gară numită acum Gara Mică. Strada ce ducea la gară se numea Ardealului.
La acele vremuri bunicul împreună cu fii săi, acum majori, făceau comerț cu produsele livezii și grădinii de zarzavat. Aduseseră din Franța un soi de salată aici necunoscută care se vindea forte bine. Grădina era lucrată de familii de bulgari care erau recunoscuți ca buni legumicultori.
În clădirea Gării mici au luat ființă ateliere mesteșugărești iar băiatul cel mare conducea fabrica de ipsos și humă. Materia primă venea de la cariera din apropiere.
Pentru asigurarea transportului tot aici construiau căruțe în numita rotărie.
La naționalizarea averilor moșierești în 1945 bunicul s-a dus la primărie să ceară expicații. Dacă se naționalizează marile averi, de ce nu ne lasă măcar o bucată mică. Dacă se ia terenul agricol de ce și casa și grădina. Unde să mai locuiești, ce să mai mănânci, din ce să-ți crești copiii. Întrebări fără răspuns. Funcționarul de la primărie îl cunoștea bine pe bunicul, poate că erau chiar apropiați. La luat într-o parte și la sfătuit. Omule dispari cât mai ai timp, că nu se știe niciodată ….Lasă totul și fugi!
Peste noapte împreună cu familia s-a refugiat la București.
Au început vremuri noi.
La construcția Canalului Dunării, Gara mică a dispărut sub apă. A rămas casa bătrânească pe malul canalului. În casă s-a instalat conducerea fabricii de cărămidă ca apoi casa a fost demolată.
Fără casă, fără teren familia a pierdut contactul cu orașul Medgidia. Singura legătură care nu se pierde, nu se sterge, nu se uită este mormântul fraților și copiilor lui.
Mulți ani nu a mai trecut nimeni pe la Medgidia. Mormântul pe aleea principală era unul din cele mai alese. Locul de veci este un mormînt istoric îngrădit cu gard de fier forjat de ca. 1m înălţine. Îți atrăgea atenția un monument de piatră si un obelisc de granit de ca. 3m înălţime donat de Legiunea de Onoare prin Ambasada Franţei la Bucureşti. Fratele bunicului, Louis era cavaler al Legiunii de onoare. La decesul său în 1947 s-a montat acest monument. El a trăit în Medgidia împreună cu femeia ce i-a fost șoție fără căsătorie. Aceasta avea două fete din altă căsătorie, pe care le-au crescut și au rămas să locuiască în casa pe strada Izvorului, nr. 2. În 1971 intervenise decesul mamei lor care a fost înhumată lîngă Louis.
Ele erau căsătorite dar nu au avut copii. Pe mătușile Pia și Lenuța le-am văzut o dată în 1974 când ne-au vizitat la București. Soțul uneia era bolnav și au cerut aprobarea noastră să-l îngroape tot acolo. Ele, mama lor și soții lor și-au găsit odihna în mormântul familie. Ne purtau numele nostru dar erau de-ai noștrii.
Nu știu când, Pia decedată în 1986 și Lenuța decedată în 1990, au vândut casa unei familii, cu condiția uzufructului și îngrijirii.
Când am venit în 2001 în vizită am trecut pe la cimitir. Știam cam unde este mormântul însă un indiciu m-a adus direct la el.
Bunicul a murit la București în 1965 în casa adusă zestre de soția lui Kati. După căsătoria din 1895 au primit casa din str. Palade. În jurul lui 1920 a fost refăcut gardul. Bunicul a comandat un gard din fier forjat cu motive decorative trainic prinse cu brățări nituite. Gardul din cimitir avea aceleași motive și identic construit. L-am recunoscut imediat. După 50 de ani înprejmuia cele 3 locuri de mormânt, intact și elegant ca la început.La baza obeliscului pe piatra funerară se mai putea citi „Aici odihneste Louis de Hillerin, cavaler al legiunii de onoare, 1865-1947„

În lateral în stânga o cruce de lemn înfiptă în pământ. O plăcuță de aramă își dezvăluia proveniența: „Fam. de Hillerin”. Emoționantă descoperire peste ani.
Am comandat pietrarului să revopsească cu negru literele dăltuite pentru a se putea citi.
Am plecat cu mulțumirea că refăcusem legătura cu cei trecuți și că numele Louis va dăinuii.
Mă luptam să redobândesc averea naționalizată și am ajuns din nou la cimitir. Eram în 2005 deci patru ani mai tărziu.
Am văzut de departe monumentul și pregătit cu o floare și lumânări m-am apropiat.
Ceva era schimbat. Nu-mi venea să cred. Mormântul de pământ din dreapta era acum din marmură albă și purta nume necunoscut mie. Am cercetat și am depus plângere la Parchet. Răspunsul a fost năucitor. Fostul primar al orașului, cu acte false, prin abuz și ilegal primise actele de concesiune pentru locul de veci al familie de Hillerin. Un pic de respect au avut totuși fiindcă lucrurile erau neschimbate. Crucea lui Louis puternic putrezită deabea mai rezista în picioare.
Doamna administrator mi-a atras atenția că nu am voie să schimb ceva fiindcă nu ne mai aparține.
Căzut pe gânduri nu am ezitat și am deschis partița de fier a gardului. Un schițâit lung, un salut sau un plânset m-a întâmpinat. Am apins lumânările și le-am pus doar în stânga. În dreapta odihnește o străină. Și oricine ar fi ea i se cuvine o lumânare arzândă.
Dar nu pot. Ai intrat în istoria mea călcând pe ce avem mai scump. Nu ești binevenită și-mi provoci revoltă. Un loc de veci de peste o sută de ani acum și-a încheiat veșnicia.
Tulburat mă întorc să plec. Oare voi mai venii aici. În spatele meu aud un zgomot. E un semn rău sau un răspuns? Crucea lui Louis s-a năruit.
Nu mai este cruce ci două scânduri mâncate de ani și poate și ele revoltate.
Le fur. Le iau orice ar fi. Și dus am fost.
Acasă tâmplarul mi-a adus crucea nou comandată. Lemn tare, sănătos și rezistent.
Plăcuța de aramă cu numele gravat e șlefuită și și-a găsit locul cuvenit. Pe cruce nu mai scrie nimic. Nici nume, nici ani. Este a noastră a tuturor celor ce-și trag seva din aceeași rădăcină, „Fam. de Hillerin”.
Am jurat să repar tot ce pot din greșeala unui regim, din nepăsarea unei țări, din hoția unei generații. Din 2005 mă judec cu Romania pentru casă, pentru pământ, pentru onoarea unei familii și pentru un mormânt cinstit de Legiunea de Onoare a unei alte țări.
Procesele le pierd unul câte unul. Legile nu cunosc onoarea dacă au literele stâmbe.
Acum mai am o speranță. Primarul este afectat și dorește să repare nedreptatea.Citez din memorie:

„Chiar dacă justiția a schiopătat este dreptul primăriei de a acorda concesiunile.
Este o obligație a noastră, este o problemă de moral.
Îmi dau cuvântul de onoare că mormântul revine familiei,
fiindcă este un monument istoric și face onoare orașului!”

Sunt fericit. Așa un om corect, domnul Marian Iordache. Dacă ar fi așa, cât mai mulți, oameni adevârați!

Acum când scriu toate astea au trecut 10 ani. Nimic nu s-a schimbat. Crucea lui Louis e tot acasă.
Cuvântul de onoare mai poate aștepta, că nu e de lemn să putrezească, chiar dacă zace în noroi.

Leave a Reply