Menu

Sfori / Alexandra Stănescu

Autor Alexandra Stănescu
15 ani – Bucureti
publicat 21.3.2018

Sfori

Cu toții îcercăm să scăpăm de câte ceva. Poate o întâmplare, o amintire, o persoană sau un obiect care ne creează o anumită neplăcere.Mă simt ca într-un labirint al nesiguranței, fricii și al lucrurilor de care vreau sa scap. încerc să caut o ieșire și realizez că nu există cale. Sforile care mă țineau împreună s-au rupt. Acum sunt doar prada propriei frici.
Alerg prin propriul labirint, căutând disperată o ieșire și parcă însăși mintea mea mă ține captivă. N-am cum să scap.
Dar o persoană, un simplu corp, nu este doar atât. Ceva ne ține împreună, ne face să trecem peste greutățile zilnice Și să mergem mai departe prin labirintul care însuși este viața.
Dar când totul se rupe, se schimbă?
Rămânem blocați în propria minte și în propriul corp, ambele prea obosite să se ridice.

Mă așez într-un colț și nu știu cât timp mai am. Câteva zile, ani, dar sigur nu o infinitate. Mă va găsi, Și probabil că sfârșitul nu e foarte departe. Dar de ce să nu îmi lipesc singură sforile ce acum ceva timp mă țineau împreună?
Acum, în colțul în care stau, deși întunecat, găsesc alinare și lumină. Mă simt protejată…poate de gândurile, poate de amintirile mele…
încerc să-mi amintesc de zilele frumoase în care nu mă temeam, în care râdeam sau povesteam. Îmi aduc aminte de un zâmbet, o persoană, un grup de prieteni și câteva întâmplări.
Atâtea motive să fi fericit, și câte gânduri minunate! În fiecare seară numărând zilele până la următorul eveniment frumos.
Le număr și acum, cu grijă să nu sar vreuna. Mai e una, și încă una, Și mai multe. Și câte vor mai fi! Trebuie doar să îmi mai aduc aminte puțin, iar sforile se vor lipi. Dar ce să-mi mai aduc aminte? Trebuie să fie ceva important.
Ce zi e azi? 17 martie? Ah, ce repede trece timpul! A mai implinit un an! S-o sun, să-i trimit un mail?Dar ce să-i urez? Urările clasice le tot aude.
O să încep așa:”Mai știi cand…” Și voi lăsa urarea neterminată pentru că o vom povesti împreună când ne vom revedea.

Răspuns.
Fir de ghiocel

DRAGA OGLINDĂ‚,

ești cel mai bun prieten al meu. îmi place să te văd, să-ți vorbesc și aș vrea să te și mângâi.

Dar când  întorc capul, fugi de mine și spațiul ne desparte. Ceva ne ține totuși aproape.

Nu m-ai contrazis niciodată, râdem împreună și și tristețea o împărțim în aceiași măsură.

Ceva ne leagă? Până când?

Azi când te-am șters, la bărbierit, un fir de păr, sau firicel de praf, sau nu știu ce, ce firicel de așă a căzut.

Am vrut să-l prind, dar dus a fost. Să fi fost o arătare, o părere sau vre-un semn?

Stau și mă gândesc de-o vreme dezlegare să găsesc. Firicelul nu-mi dă pace.

Dacă este alb cu roșu este mărțior și împletește prietenii.

Dacă este tras prin ac, coase nasturele ce ține haina aproape de inimă.

Dacă este o sfoară de cânepă putrezește și se rupe.

Dacă nu se vede, este firul care ține aproape oamenii, legați veșnic.

Ca firul pânzei de păianjen îi dă putere și asigură balansul între zile. Nu ești niciodată singur fiindcă firul îi arată drumul sigur către succes și înapoi acasă.

Dacă este legătura aia de care-mi amintesc mereu, este mâna de care te-am dus de când erai mic.

Pentru că nu ai uitat. Sau mâna puternică cu care te-am ridicat în șa pe primul tău cal.

Sau îmbrățișarea cu care ne-am întâlnit și despărțit de atâtea ori.

Și vreau să-ți spun că am găsit la tine firul ce leagă generații și nu se rupe niciodată.

El trece din tată în fiu sau din suflet tău în gândul altcuiva.

Nu-l mai caut, că îl știu.

E misterul, fără fir, e magnetism, ispirație, încredere și credință.

E ființa pereche de care nici chiar oglinda, nu te desparte.

Leave a Reply