Menu

Sfori / Alexandra Stănescu

Autor Alexandra Stănescu
15 ani – București
publicat 21.3.2018

Sfori

Cu toții încercăm să scăpăm de câte ceva. Poate o întâmplare, o amintire, o persoană sau un obiect care ne creează o anumită neplăcere.

Mă simt ca într-un labirint al nesiguranței, fricii şi al lucrurilor de care vreau sa scap. Încerc să caut o iesire şi realizez că nu există cale.
Sforile care mă țineau împreună s-au rupt. Acum sunt doar prada propriei frici.
Alerg prin propriul labirint, căutând disperată o ieşire şi parcă însăşi mintea mea mă ține captivă. N-am cum să scap.
Dar o persoană, un simplu corp, nu este doar atât. Ceva ne ține împreună, ne face să trecem peste greutățile zilnice şi să mergem mai departe prin labirintul care însuşi este viața.
Dar când totul se rupe, se schimbă?
Rămânem blocați în propria minte şi in propriul corp, ambele prea obosite să se ridice.
Mă aşez într-un colț şi nu ştiu cât timp mai am. Câteva zile, ani, dar sigur nu o infinitate. Mă va găsi, şi probabil că sfârşitul nu e foarte departe. Dar de ce să nu îmi lipesc singură sforile ce acum ceva timp mă țineau împreună?
Acum, în colțul în care stau, deşi întunecat, găsesc alinare şi lumină. Mă simt protejată…poate de gândurile, poate de amintirile mele…
Încerc să-mi amintesc de zilele frumoase în care nu mă temeam, în care râdeam sau povesteam. Îmi aduc aminte de un zâmbet, o persoană, un grup de prieteni şi câteva întâmplări.
Atâtea motive să fi fericit, şi câte gânduri minunate! În fiecare seară numărând zilele până la următorul eveniment frumos.
Le număr şi acum, cu grijă să nu sar vreuna. Mai e una, şi încă una, şi mai multe. Şi câte vor mai fi! Trebuie doar să îmi mai aduc aminte puțin, iar sforile se vor lipi. Dar ce să-mi mai aduc aminte? Trebuie să fie ceva important.
Ce zi e azi? 17 martie? Ah, ce repede trece timpul! A mai implinit un an! S-o sun, să-i trimit un mail?
Dar ce să-i urez? Urarile clasice le tot aude.
O să încep aşa:
”Mai ştii cand…” şi voi lăsa urarea neterminată pentru că o vom povesti împreună când ne vom revedea.
Răspuns.
Fir de ghiocel
DRAGA OGLINDĂ,
ești cel mai bun prieten al meu. Îmi place să te văd, să-și vorbesc și aș vrea să te și mângâi.
Dar când  întorc capul, fugi de mine și spațiul ne desparte. Ceva ne ține totuși aproape.
Nu m-ai contrazis niciodată, râdem împreună și și tristețea o împărțim în aceiași măsură.
Ceva ne leagă? Până când?
Azi când te-am șters, la bărbierit, un fir de păr, sau firicel de praf, sau nu știu ce, ce firicel de ață a căzut.
Am vrut să-l prind, dar dus a fost. Să fi fost o arătare, o părere sau vre-un semn?
Stau și mă gândesc de-o vreme dezlegare să găsesc. Firicelul nu-mi dă pace.
Dacă este alb cu roșu este mărțișor și împletește prietenii.
Dacă este tras prin ac, coase nasturele ce ține haina aproape de inimă.
Dacă este o sfoară de cânepă putrezește și se rupe.
Dacă nu se vede, este firul care ține aproape oamenii, legați veșnic.
Ca firul pânzei de păianjen îți dă putere și-ți asigură balansul între zile. Nu ești niciodată singur fiindcă firul îți arată drumul sigur către succes și înapoi acasă.
Dacă este legătura aia de care-mi amintesc mereu, este mâna de care te-am dus de când erai mic.
Pentru că nu ai uitat. Sau mâna puternică cu care te-am ridicat în șa pe primul tău cal.
Sau îmbrățișarea cu care ne-am întâlnit și despărțit de atâtea ori.
Și vreau să-ți spun că am găsit la tine Firul ce leagă generații și nu se rupe niciodată.
El trece din tată în fiu sau din suflet tău în gândul altcuiva.
Nu-l mai caut, că îl știu.
E misterul, fără fir, e magnetism, ispirație, încredere și credință.
E ființa pereche de care nici chiar oglinda, nu te desparte.

Leave a Reply