Menu

L-am găsit pe Dumnezeu

Din seria: Cugetări
L-am găsit pe Dumnezeu.

Am învățat să fac semnul crucii de la stânga la dreapta. În biserica din sat toți o fac invers. Explicația că sunt catolic și ei ortodocși, nu a prea lămurit lucrurile. Unii zvoneau că sunt ateu. M-au văzut în cimitir cu lumânare aprinsă și în curtea bisericii de Paști și sau mai liniștit.

Nu de mult o femeie venită la muncă cu ziua a îndrăznit să mă întrebe de credință. Curățam împreună straturile de căpșuni și mai schimbam o vorbă. Avem același Dumnezeu! Eu îi zic Gott.
Am rămas în urmă cu lucru și am căzut pe gânduri. De mic mă rog la Dumnezeu, dar nu m-am întrebat de ce. și am învățat să cred și să nu cercetez.

De câte ori îl căutăm pe Domnul ridicăm privirile spre ceruri. Acolo căutăm izvorul cunoașteri, înțelepciunea divină.

Dar în afară de nori sau stele nu am descoperit decât un imens gol. Spațiu, dimensiuni fără măsură și o rece inerție. În sete de lumină și căldură găsesc soarele pe cer. Atotputernic dătător de viață. Captivant dar la care nu te poți uita. Îl simți pe piele dar nu-ți dă voie să-l privești. Aici să fie Dumnezeu?

Smulg buruienile ce fură lumina căpșunilor mei. Mâine le voi găsii din nou aici. Le smulg din rădăcină dar de prisos. E dreptul lor fă fie. Să crească, că facă semințe și să le dăruiască vântului. E muncă în zadar și eu om, sunt mai slab decât buruiana.

O dată cu rădăcina am scos o râmă, S-a rupt în jumătate și fuge în pământ. Nu moare și mâine vor fi două.

Aici nu am avut căpșună și iată una acum crește. Un fir subțire o îndepărtează de mama ei. Am să îl tai și va fi plantă cu rădăcini și caracter. La capătul rândului îmi caut răgaz la umbra unui nuc înalt. Cu ani în urmă o cioară-n zbor a scăpat din cioc un miez de nucă iar acum și-a făcut cuib aici în ea.

Privirea și gândul le-am coborât din soare și stau uimit de înțelepciunea vieții, aici sub ochii mei. Cine v-a învățat pe voi, să fie oare Dumnezeu? și cât de mic să fie darul necesar ca să exiști.

Mă înțeapă-n talpă o furnică coborâtă de pe un pai. Cară ceva mai greu ca ea și duce acasă. Mușuroaie și furnici sunt mai multe decât oameni pe pământ și ne lasă și nouă loc. Dar să nu la supărăm că transformate în termite ne vor face să fugim.

Am băgat tractorul în brazdă adâncă unde nu crește nimic. E doar miros de mucegai. Nu e ființă și nici plantă, e un nimic și nevăzut. Dar face pâinea să ne crească și vinul să se limpezească și dă gust la murături și mănâncă putregai.

Tot mai mic ajung cu gândul să descopăr adevăr. Am în minte o fărâmă de celulă nevăzută. Înăuntrul ei e luptă. Se va rupe acum în două și-or să fie 99. 99 se vor rupe mai departe. Fiecare dintr ele știe bine ce urmează și-încotro să ducă lupta fără comandant sau lege. O va face mai departe, să devină ce e scris.
Este scris? De cine? Unde?

Fac o cruce să mă vadă, fiindcă cred că l-am găsit.
E sămânța din miezul sămânței, duce în ea nuclee și stropi, rupți în imense puhoaie de umbre venite pe raze din stele, urme ce poartă în ele semințe mai mici, legea și porunca divină: TRĂIEȘTE !

E Dumnezeu, mereu aici cu mine.

 

 

Leave a Reply