Menu

Mica mizerie – 14 Feb 2015

Eram prieteni vechi și acum la o țigare și un pahar de bere, băteam apa în piuă. Ca întotdeauna, subiectele discuției ne întorceau la poveștile copilărie.

Eu îmi aminteam de familia mea. Mama pe masă în bucătărie curăța mazăre. Pe celălat colț al mesei tante Madelene învârtea lingurița în ceașca de cafea. Era sora cea mai mare a tatălui meu și respectată mult. Acum în cursul dimineții era în vizită la mama și avea mereu ceva de povestit. Avea probleme cu chiriașii.

Eu eram curios fiindcă nu mai auzisem despre proprietari. Toți eram chiriași cu chirie.

Tante Madelene avusese o casă cu etaj în Floreasca. Când au venit comuniștii asta nu a mai fost admis. Casele mari au fost naționalizate. Foștii proprietari rămâneau chiriași la stat în casele lor. Puteau ocupa un apartament. Așa se face că mătușa mea locuia la etaj iar la parter locuia altă familie adusă de stat. Relațiile cu chiriașii ei erau tensionate. Acum se plângea că-i furau din lemnele de foc și-i puneau sare la flori.

Era nervoasă, o supărare de o viață, o stare fără scăpare, o mizerie creată ce o măcina zi de zi. Mâna îi tremură tot mai tare. Un strop de cafea a sărit pe fața de masă. Mama aduce un șervețel de hârtie albă.

– Mărioară, nu trebuie. E păcat de șervețel.

Pe undeva avea dreptate. Erau vremuri în care hârtia igienică și șervețelele nu se găseau întotdeauna. Banii erau bine numărați și fiecare făcea economii cum se pricepea mai bine. Nu era vremea marilor magazine și a societății de consum. De fapt era sărăcie.

– Ce important este să fii chibzuit în viață. Eu am învățat din ce-am trăit, zise ea și continuă una din poveștile care mie îmi plăcea așa de mult să le ascult.

La Medgidia, ne mergea bine. Tata Gaga făcea afaceri bunicele. Aveam o casă sănătoasă, încăpătoare și bine mobilată. Se vorbea că mobila era franțuzească, farfuriile din porțelan de Sevres și tacâmurile din argint.
Lumea îl numeau Moșieru. Alții îi ziceau Franțuzu. Fiindcă avea teren mult și mai multe case închiriate zona se chema cartierul Hillerin. Societatea bună a vremii ne vizita. La sfârșit de săptămână, tata punea argatul să pregătească trăsura de plimbare. Altă trasură mai ponosită aducea personalul și proviziile. Mergeam la picnik nu departe de casă pe malul Dunării. Se juca cu mingea, se alega, se purtau discuțiile vremii și timpul trecea în mod plăcut. Când le venea rândul, musafirii aduceau de la trăsuri băuturi fine și prăjituri. Servețelele de damasc folosite acasă era înlocuite cu cele din hârtie. Era mai practic că nu trebuiau spălate, apretate și călcate.

Ce vremuri minunate și ce mult le ducem doru. Parcă lumea era altfel, mai liniștită, mai calmă, mai bună dar în orice caz mai educată. Eu și sora mea Janna făcusem pensionul la măicuțele franciscane la București. Învățasem să gătim, să brodăm, să cântăm la pian și câteva limbi străine. De franceză să nu mai spun, că toată lumea dacă nu o vorbea, măcar o înțelegea. Chiar și argatul, grăjdarul și fetele de casă fiindcă ne auzeau pe noi, învățaseră câte ceva.

Tante Madelene, se opri să-și revină din visare. Ochii parcă înlăcrimați căutau imagini de numai ei văzute.
Oare vorbea ea numai așa.

– Da Mărioară, cînd tu ai apărut în familie, vremurile astea era aproape apuse. Afacerile nu mai mergeau. Banii     erau tot mai puțini și totul costa. Când făceam pregătirile de ceai și cafea pentru doamnele venite în vizita săptămânală faceam socoteala la fursecuri și bucățelele de zahăr candel, așa ca să ajungă la toată lumea. Fiecare firimitură costa bani. Și chiar și șervețelele alea de hârtie trebuiau cumpărate. Nu după multă vreme întâlnirile au încetat. Lumea nu mai avea puterea să păstreze complezențele și să-și ascundă nevoile. Și nu a mai trecut mult și chiar dacă îți doreai șervețele, nu se mai găseau, sau doar rar. Ca să ajungă, nevoia te învață și tăiam cu grijă șervețelele în două. Era cea mai umilă dovadă a decăderii.

– Mărioară tu ești mai tânără, nu știu dacă ai observat, poate că nu, dar când acum în anii aștia veneați la noi de ziua mea vă serveam ceai. Niculaie fiincă era ucrainian avea din tinerețea lui un samovar vechi. El făcea ceaiul cum se pricepea mai bine. Eu puneam ceva bun pe masă, dar și asta era un lux, puneam șervețele întregi și netăiate.

Eu mă opresc aici și chipul ei brazdat de cute adânci mă urmărește peste ani. Cuvintele ascultate cu mintea de copil sau săpat adânc și undeva, undeva numai ele știu unde, stau ascunse.

La rândul meu, aștern masa copiilor mei așa cum o făcuseră și ei la vremea lor. Gustasem din plin statul la coadă la ouă pentru Paște. Sculatul cu noaptea-n cap să apuc loc la coadă la carne. Alegatul cu sticlele goale la alimentară să prind lapte pentru cea mică. Învățasem lecția că trebuie să faci totul în casă, să ai rafturile în cămară pline.

Au trecut vreo 20 de ani și acum soarta mi-e schimbată. Brusc și peste noapte. Mi-am luat lumea-n cap și m-am trezit la München.
Altă lume, alte vremuri, alte obiceiuri.
Acum la o țigare și un pahar de bere stam de vorbă. Eu și el, prieten refugiat ca și mine.

– Și când te gândești la câte am dus lipsă. Totul era folositor cândva și nimic nu se arunca. Mi-e și rușine să-ți
povestesc, dar când mă duc să arunc gunoiul aici la bloc și văd ce se aruncă, nu pot să mă stăpânesc și iau câte ceva cu mine.

– Mie îmi spui ! Ce eu nu pățesc la fel. Dar lupt cu mine și încerc să mă debarasez de frica sărăciei. Acum o ducem binișor și trebuie să uităm vremurile alea.

– Da, bine zici, dar poți. S-a imprimat adânc, prea adânc. Și nu mai scapi de umbra ei.

– Stai să-ți spun ce am trăit de curând. Eram la verișoara mea. O adusese-m pe nevastă-mea de curând din Romania și stăteam la ea. Ca să fim de folos ajutam și noi cum puteam mai bine la treburile casei. Când verișoara a pus masa a așezat ca de obicei, totul după dichisul strict. Farfurii, pahare și tacâmurile așezate pe șervețel.
Dar ce șervețel, gros cu 3 straturi absorbante, împăturit în opt, colorat cu desene de sezon.
După câteva zile, puneam noi masa și ea trebuia să vină de la servici.
Ne-am așezat să mâncăm când ea a rămas stupefiată:
– Cine a făcut asta?
Ne uitam unii la alții și nu înțelegeam.
– Cine a tăiat șervețelele așa? Unde am ajuns din nou. Atâta lucru ne putem permite și când le văd tăiate parcă cad acolo de unde am scăpat. Șervețelul ăsta întreg este pentru mine dovada că am scăpat.
Să nu mai faceți asta!

Acum suntem singuri la casa noastră dar când pleacă musafirii adunăm șervețelele pentru foc. Unele sunt aproape neatinse sau cu un fin sărut de ruj. Oare nu e păcat.
Soția mea le mai și taie, dar nimeni nu va recunoaște.

 

 

 

Leave a Reply