Mircea Vulcănescu 5
Tanti Dora, Teodora de Hillerin, cuscra lui Mircea Vulcănescu, era soacra lui Alexandra fiica lui și nașa mea de botez.
Locuiau în Popa Soare 14A.
Aveam 8 ani când mergeam le ei în casă să iau lecții de pian. Sandra și Charles Paul de Hillerin aveau doi copii cam de vârsta mea. E greu de descris atmosfera din casă unde umbra lui Mircea te însoțea. Nu cred că mai aveau ceva din casa de unde fuseseră evacuați. Poate doar cărțile și pianul. Cărțile pe care le vindeau la anticariat pentru o bucată de pâine. Și pianul la care Mircea cântase. Acum ștergeam eu clapele de praf și încercam solfegii. Dar și pianul era mut, obișnuit de ani cu alte mâini.
Mulțumim doamnei Monica Andronescu, pentru lumânarea aprinsă.
Ultima noapte a lui Mircea Vulcănescu, martirul de la Aiud | Ziarul Metropolis
Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. ÃŽn infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stângâ€, după ce încercase să salveze viaÅ£a unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.
Un articol de Monica Andronescu|28 Octombrie 2016
Avea 48 de ani È™i era una dintre personalitățile culturale È™i politice ale României. ÃŽncă din studenÈ›ie È™i-a elaborat câteva dintre cele mai importante lucrări, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoÈ™tinÈ›eiâ€, „Misticismul È™i teoria cunoÈ™tinÈ›eiâ€, a publicat mult în presa vremii, influenÈ›at fiind de profesorii săi Dimitrie Gusti È™i Nae Ionescu. A ocupat poziÈ›ii importante în administraÈ›ia naÈ›ională, din 27 ianuarie 1941 fiind subsecretar de stat la FinanÈ›e, pînă la 23 august 1944. ÃŽn această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea È™i ulterior regele Mihai I i-au conferit distincÈ›ii È™i mari ordine naÈ›ionale, în semn de recunoaÈ™tere pentru serviciile aduse statului român. Un mare spirit creÅŸtin, conferenÈ›ia în cercurile culturale ale Parisului, scria, avea o activitate culturală intensă. Printre lucrările lui majore se numără „Dimensiunea românească a existenÅ£ei†sau „Către fiinÅ£a spiritualităţii româneÅŸtiâ€. O personalitate fascinantă, care avea să sfârÈ™ească la nici 50 de ani, într-o temniță comunistă, fiind arestat, la 30 august 1946, în lotul al doilea al foÈ™tilor membri ai guvernului Antonescu, acuzaÈ›i de crime de război.
Se împlinesc în această noapte 64 de ani de la acel moment când, în cămăruța mizeră din infirmeria de la Aiud, Mircea Vulcănescu murea fără ca nimeni dintre ai lui s-o știe, pentru că, la rândul lor, familia lăsată la București își trăia propria dramă. De prima lui soție, Anina Rădulescu-Pogoneanu, se despărțise după o dragoste de tinerețe. Acum, la București, în casa din strada Popa Soare, ar fi trebuit să-l aștepte cea de-a doua soție, Margareta, și cele două fiice, Măriuca și Sandra.
Despre moartea lui și despre felul cum s-a petrecut ea se știu puțin lucruri, pentru că puține informații treceau dincolo de zidurile Aiudului. Am încercat la mulți ani după dispariția lui, într-o lungă discuție cu Măriuca Vulcănescu, fiica lui, să refacem un fir al întâmplărilor, ca un film al ultimelor zile și ore din viață, folosind puținele mărturii ale colegilor de suferință care au apucat să iasă din iad.
28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud
Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. ÃŽntr-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieÅŸte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Å¢opa ÅŸi un alt deÅ£inut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteÅŸte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoriaâ€. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică ÅŸi cu ultimele puteri, le vorbeÈ™te despre viață È™i despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viaÈ›a unui tânăr, cu preÈ›ul plămânilor lui È™i care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunaÈ›i!†se lăsa acum, în pragul morÈ›ii, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus È™i el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.
„Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărÅ£it de studenÅ£ii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această Å£ară hăituită ÅŸi jefuită cu neruÅŸinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înÅŸelat. N-am fost decât un vanitos. Am Å£inut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea ÅŸi-au sângerat pentru ea. StudenÅ£ii mei nu mai pot aÅŸtepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţăâ€, a È™optit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit puterea de a continua, simÈ›indu-È™i sfârÈ™itul aproape.
„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. PotentaÅ£ii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura ÅŸi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ÅŸtiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat ÅŸi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeÅ£i în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aÅŸteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoÅ£ească. PriviÅ£i-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinÅ£a prin care trec prietenii de celulă. Åžtiu că mă despart de ei. ÃŽi rog să mă ierte că-i părăsescâ€.
Apoi, după acest discurs atât de lucid È™i atât de amar, È›inut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferință È™i le-a spus: „Trebuie să predau ÅŸtafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuÅŸit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aÅŸteaptă la poartă. Dacă dumneata ÅŸi domnul Constantinescu veÅ£i avea ÅŸansa supravieÅ£uirii ÅŸi veÅ£i ieÅŸi din acest infern, căutaÅ£i-mi familia ÅŸi spuneÅ£i-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleÅŸită de lacrimi ÅŸi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toÅ£i, să le aducă alinare. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Åžtiu prin câte suferinÅ£e au trebuit să treacă. Sunt perfect conÅŸtient că vor mai întâlni pe drumul vieÅ£ii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colÅ£ii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenÅ£a lor zbuciumată. Să le spuneÅ£i că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsiteâ€.
Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: „Mergeţi la muncă!†şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Îşi aminteşte… Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…
Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet ÅŸi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraÅ£ie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult ÅŸi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soÅ£ie, ÅŸi o dată cu el toată lumina din anii tinereÅ£ii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic, coleg de suferință, e lângă el. ÃŽi roagă în ÅŸoaptă să-l lase aÅŸa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… ÃŽntre timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braÅ£ul lui Zahiernic ÅŸi-l roagă: „SpuneÅ£i-i Aninii să mă ierte!â€. Undeva, departe, se ivesc lumini. ÃŽn infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare.
Un brăduț de Crăciun, printre gratii
Povestea care a dus la acest sfârÈ™it a început în urmă cu câțiva ani. „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit niÅŸte agenÅ£i, l-au arestat pe tata ÅŸi l-au dus undeva, pe strada Uranusâ€, își aminteÈ™te Măriuca Vulcănescu. „În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la ÃŽnchisoarea VăcăreÅŸti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Åži atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea VăcăreÅŸti. Când ne duceam, ne vorbea de bolÅ£ile călugăreÅŸti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra ÅŸi cu mama. ÃŽn iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uÅŸiÅ£a celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanÅ£uri… Au revenit când s-a hotărât recursul ÅŸi au fost rejudecaÅ£i. Atunci tata ÅŸi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaÅ£a, s-a întrerupt la prânz ÅŸi după masă a reluat ÅŸi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuÅ£ise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul ÅŸi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averiiâ€.
Celula Neagră
AÅŸa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. E momentul când începe calvarul închisorilor barbare. „La Jilava a fost torturat, izolat ÅŸi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ÅŸtii, nu are acoperiÅŸ. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. ÃŽmpreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece ÅŸi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braÅ£ele lui ÅŸi l-a Å£inut deasupra lui, pe propriul trupâ€, își aminteÈ™te doctorul Petre Å¢opa. Iar poveÈ™ti există nenumărate È™i despre celebra Celulă Neagră, celula 16, adevărat iad pe pământ, unde Mircea Vulcănescu a învățat să moară, după ce într-o seară Å£inuse una dintre obiÅŸnuitele conferinÅ£e din celulă…
„A apărut un gardian ÅŸi l-a scos pe el ÅŸi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuÅ£i cu ciomege ÅŸi bastoane de cauciuc până la leÅŸin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaÅ£i, acolo au stat, între urină ÅŸi fecale, trei zile ÅŸi trei nopÅ£i. NemâncaÅ£i, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toÅ£i prin murdărie, de la un colÅ£ la altul, spre a se încălzi ÅŸi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuÅŸească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult ÅŸi le-a întreÅ£inut treaz spiritul.â€
Medicamentele erau doar pentru criminalii de rând
DeÈ™i există un raport medical din data de 10 aprilie 1951, în care se menÈ›iona faptul că Vulcănescu suferă de pleurezie stângă È™i se recomanda internarea la Spitalul VăcăreÈ™ti, i s-a refuzat acest drept È™i a fost transferat la Aiud. Pe foaia de transfer, undeva, într-un colÈ›, scrie „Consultat ÅŸi găsit sănătosâ€. Ce mai conta o minciună în plus în toată această mascaradă? ÃŽn ultimele zile de viață, îngrijirea medicală era redusă la câteva aspirine pe zi ÅŸi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaÅ£ie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.
Acasă, la București, nimeni n-a aflat multă vreme despre moartea lui. Familia îi fusese dată afară din casă, iar hârtia care aducea vestea morții lui avea să întârzie din acest motiv. În acest timp, Măriuca însăși se afla în lagăr. A aflat despre moartea tatălui ei de-abia în 1954, la doi ani după ce se întâmplase.
Crucea de pe Râpa Robilor
„Eu l-am văzut ultima dată la procesâ€, își aminteÈ™te Măriuca Vulcănescu. „Şi pe urmă în camionul din faÅ£a Bisericii DomniÅ£a BălaÅŸa. Era iarnă ÅŸi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-ÅŸi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. ÃŽl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzutâ€.
Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.
„În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e ÅŸi să-i punem o cruce. Ne-am dus ÅŸi nu se mai ÅŸtia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: Pe aici!… ÃŽntâi am pus crucea de lemn ÅŸi păşteau oile pe acolo, era poetic aÅŸa, dar ciobanii mai făceau ÅŸi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna ÅŸi pe urmă am pus una de metal. După ÅŸapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau oseminteleâ€, mi-a povestit Măriuca Vulcănescu, iar momentul pare desprins dintr-un roman, dacă n-ar fi atât de dureros de real. „Mă duceam singură ÅŸi ajungeam pe la 4.00 dimineaÈ›a, când erau încă stele pe cer, ÅŸi stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat niÅŸte oameni să sape să iau osemintele ÅŸi am găsit un craniu foarte mic, cu o ÅŸuviţă neagră pe frunte, niÅŸte ciorapi ÅŸi am simÅ£it că am deranjat pe altcineva, n-am ÅŸtiut cum să acopăr la loc. Tata încărunÅ£ise între timp. ÅžuviÅ£a aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla… Tata n-a vrut să vie… Parcă a zis: Pe mine să nu mă căutaÅ£i, că n-o să mă mai găsiÅ£i aiciâ€.