Menu

Vrăbiuța moșului

Autor Alexandra Stănescu
– decembrie 2016 – Din nou la Fermă

Aș vrea să-ți pot pune o văcuță lângă cafeaua de dimineață și să-ți pot ura un bucuros „La mulți ani!”.

Nu pot să-ți fiu alături în această zi minunată, dar sperând că ai primit coletul, ți-am trimis niște văcuțe.
Am ales să fie bomboane pentru că îmi aduc aminte de tine și de zilele petrecute la fermă. M-am gândit însă, că nu-ți place sa primești cadouri, dar am presupus că ti-ar plăcea un cadou micuț care leagă amintiri dragi.
Acum, lângă cafeaua de dimineață nu mai sunt două secretare… Lipsesc. Nu îți vor pune ele văcuțele lângă cafea și nu ți-o vor aduce.  Va trebui să te prefaci că în liniștea dimineții, o rândunică vine și te întreabă „Până la cât numeri azi?”, zâmbind și bucurându-se că poate face și ea un gest frumos și amuzant pentru un prieten drag.
Pentru că la tine acasă ai aparat de făcut cafea, nu cred că vei avea probleme cu concentrația de cafea în apă. Și nici nu cred că vei face așa numitul „Pischwasser” pentru că așa am înțeles că se spune mai frumos.

Câte amintiri… Și îți mai pot povesti… Sau, hai să le povestim împreună la următoarea cafea.
Cu drag; Alexandra

Dragă Alexandra,
Nu am un cadou pentru tine. Am o rugăminte.
Când azi veți fi împreună te rog citește aceste rânduri așa cum te-am învățat. Cu pauză la virgulă.
Pauza e bună pentru răsuflat și șters ochii.

Vrăbiuța moșului.

Munca nu te întreabă dacă poți. Îți aduni puterile să faci măcar ce e necesar. E vremea să curăț pomii.
Cu atenție să nu calc o floare șă nu strivesc ceva pășesc privind și căutând craca de tăiat. Una câte una cad la pămînt ramuri și-mi plânge sufletul. Le-am iubit, le-am așteptat să crescă, am cules roade de pe ele și acum cad pradă ordinii și rânduielii.
Mă aplec să le strâng și nu le voi da la gunoi. Le voi aduna și în ziua friguroasă le voi dăruii focului din sobă. Să mă mai bucur o dată de ele, să la simt mirosul și vocea despărțiri.
Dau să mă ridic și-o ramură se mișcă. Mi s-a părut sau chiar mișca ceva.
Mă uit atent și-am dezlegat misterul. Între iarbă, frunze, crenguțe și țârână ceva se-ascunde mâinii mele. Fac palmele căuș și le ridic cu prada. Te-am prins și cauți fugă printre degetele despărțite.

Acum te văd. Ai vrea să zbori dar ești prea plăpândă, prea micuță și aripile prea moi.
Vrăbiuță cum te cheamă? Ai căzut din cuib și ai noroc că nu-s pisică.
În jur nu văd zarvă sau panică de mămică. Te țin la piept și-acum a mea vei fi.

În zilele trecute am legat prietenie. Mă știi și zbori acum de pe dulap în podul palmei mele. Îți cauți fărâmele de mei și-n ochi-ți mici citesc curajul.
Te-ai învățat cu felul meu, de cum te mângâi sub aripă, cum apă-ți pun în păhărel, cum te arunc în sus și zborul învățat te-aduce înapoi în pumnul meu.

Ce mă voi face fără tine vrăbiuță, vrând să zbori, dincolo peste fereastră tot mai sus, mai sus în nori.
Acum sunt a clipă singur. Socotesc cu ce-am rămas. Mi-este greu și-mi caut locul lângă ceașca de cafea.

Aburi cu mirosuri calde ies pe geam și eu aștept să se răcorescă cana și să sorb încet, încet.
Fac așa de ani de zile. Și așa m-am și deprins. Că la bătrânețe omul, bea cafea dar nu e trist.
Cad pe gânduri, vis aevea, văd vedenii și trăiesc, parcă iar și iar, aceeași poză-n calendar.
Tinerețe frumușico, câte-am strâns și-am adunat din trăirile de-o clipă lângă suflete de leac.

Parcă văd, nu-mi vine-a crede, tineret în curtea mea. Pianul cântă, versuri zboară, zâmbete trimise-n zbor, certă pentru un nimic, miorlăit de mâțe blânde după un șoricel pierdut.
Și cafeaua în aste zile parcă gust mai bun avea.

Fâlfâit de zbor se-aude prin fereastra larg deschisă. Parcă vine cineva. Îmi păzesc acum cafeaua să nu cadă chiar în ea.
Vrăbiuța face-o tură și se-așează-n fața mea. Încă un salt și a ajuns lângă cafea. Eu mă uit uimit la ea.
Stâns în cioc are-o fărâmă, o sămânță de ceva, o omidă sau o râmă.

Oare, oare ce-o avea ? A depus în farfurioară darul ei pentru cafea, ca să aibe iarăși gustul, când primeam o acadea.

Leave a Reply