Menu

Numele e MOȘTENIRE

DECIZII

hut

Ramura familiei de Hillerin din Romania ajunsă la a 5-a  generație după „descălecarea din 1882”  își reface arhitectura tradiției distrusă în 1945.

 Charles Abel de Hillerin Conte de Préssec – Poitou, Franța, 1840-1929, a înființat ramura familie în Romania și  toți descendenții îi poartă numele. Numele este UNIC  în lume și toți cei cel poartă sunt înrudiți.

Indiferent dacă un nume stă scris pe un papirus semnat în 1759 de regele Franței Ludovic al XV-lea, pe o cruce de piatră în Paris, pe o conservă de pește în 1880 sau pe un act de naționalizare din 1945, el va exista atâta timp cât nepoții și strănepoții vor demonstra că îl merită.

***

Referindu-mă, acum, la nobleţe, aceasta ar avea două conotaţii, cea ereditară , ca titlu dobândit din familie, şi cea sufletească, ca şi caracter. Nobleţea este o atititudine, o însuşire morală superioară, de distincţie şi eleganţă,  trăsătură de generozitate, statornicie, care necesită o corelaţie între poziţie socială şi comportament. (Mariana Glodici)

***

Pierre Joseph. 02.10.2015

Chiar dacă foarte târziu, eu sunt pentru DA de la Vest. Am și câteva argumente. Unele țin de: „sângele apă nu se face” și prin aceasta nu vreau să jignesc pe cei ce au numele datorită unei alianțe în curs, foste sau trecute. Altele țin de ceva ce s-a moștenit nu neapărat prin sânge ci prin reacția atlora la numele și personalitățile noastre. Pe mine, reacția profesorilor, în școală m-a obligat să învăț, iar mai târziu m-a obligat să fiu de încredere (cred eu) sau măcar să încerc.

Sunt și alte motive care par mai ascunse și pe care viața mi le-a pus în față. Am întâlnit deviza „dumnezeu și dreptul meu” (în franceza veche sau în latină) în cele mai neașteptate locuri (în franceză într-o fostă abație din Anglia, pe malul Tamisei, lângă Londra, sau o impunătoare clădire, în latină într-o impunătoare construcție de la Washington la mai puțin de un kilometru de casa albă). Știam deviza de pe o carte de vizită a bunicului pe care o ascundea mama de noi pe vremea când era ciudat rău un nume ca ăsta.

Și mai am un motiv foarte personal: în 1985, un secretar de partid dintr-o instituție de stat (că altfel nu erau) mi-a transmis că dacă nu îmi schimb numele nu voi mai trece granița nici până la bulgari. Nu l-am schimbat și viața a vrut să ating toate continentele. Și, dacă nu este suficient, cu mândria că am un văr care a făcut din nume un motiv de a ne aduna, a ne respecta și poate, cândva, de a și face lucruri împreună. Istoria, și nu numai a Franței, păstrează urmele acestui nume. Pentru cine are chef de citit, căuțați în „Comedia umană” a lui Balzac. A fost chiar și nume de stradă în Paris. A dispărut atunci când a fost construit centru Pompidou.

Și pentru Lenuța: nu pretenția de aristrocrație l-a făcut pe Gigel să reconstituie ceva din istoria familiei ci o îndreptățită nevoie de „rădăcini”. Eu am primit conștiința originilor din munca lui, fără pretenție că aș fi parte din aristocrație, ci cu sentimentul de responsabilitate că dacă unii au făcut ceva pentru acest nume eu nu am voie să-l fac de râs. Aici mă opresc. Mulțumesc celor ce poartă cu mândrie numele și îl onorează prin ceea ce fac acolo unde viața i-a așezat. Și, fără lingușire, mulțumesc Christian pentru efortul de a ne (re)face o FAMILIE!

***

 

Leave a Reply