Menu

Numele e MOȘTENIRE

DECIZII

hut

Ramura familiei de Hillerin din Romania ajunsă la a 5-a  generație după „descălecarea din 1882” își reface arhitectura tradiției distrusă în 1945.

Charles Abel de Hillerin Conte de Pressec Poitou, Franța, 1840-1929, a înființat ramura familie în Romania și  toți descendenții îi poartă numele. Numele este UNIC în lume și toți cei cel poartă sunt înrudiți.

Indiferent dacă un nume stă scris pe un papirus semnat în 1759 de regele Franței Ludovic al XV-lea, pe o cruce de piatrâ în Paris, pe o conservă de pește în 1880 sau pe un act de naționalizare din 1945, el va exista atâta timp cât nepoții și strănepoții vor demonstra că-l merită.

***

Referindu-mă, acum, la noblețe, aceasta ar avea două conotații, cea ereditară, ca titlu dobândit din familie, și cea sufletească, ca și caracter. Noblețea este o atititudine, o însușire morală superioară, de distincție și eleganță trăsătură de generozitate, statornicie, care necesită o corelație între poziție socială și comportament. (Mariana Glodici)

***

Pierre Joseph. 02.10.2015

Chiar dacă foarte târziu, eu sunt pentru DA de la Vest. Am și câteva argumente. Unele țin de: sângele apâ nu se face și prin aceasta nu vreau să jignesc pe cei ce au numele datorită unei alianțe în curs, foste sau trecute. Altele țin de ceva ce s-a moștenit nu neapărat prin sânge ci prin reacția atlora la numele și personalitățile noastre. Pe mine, reacția profesorilor, în școală m-a obligat sâ învâț, iar mai târziu m-a obligat să fiu de încredere (cred eu) sau măcar să încerc.

Sunt și alte motive care par mai ascunse și pe care viața mi le-a pus în fațâ. Am întâlnit deviza Dumnezeu și dreptul meu. în franceza veche sau în latinâ în cele mai neașteptate locuri în franceză într-o fostă abație din Anglia, pe malul Tamisei, lângă Londra, sau o impunătoare clădire, în latină într-o impunătoare construcÈ›ie de la Washington la mai puÈ›in de un kilometru de casa albă). Știam deviza de pe o carte de vizită a bunicului pe care o ascundea mama de noi pe vremea când era ciudat rău un nume ca ăsta.

Și mai am un motiv foarte personal: în 1985, un secretar de partid dintr-o instituție de stat (că altfel nu erau) mi-a transmis că dacă nu îmi schimb numele nu voi mai trece granița nici până la bulgari. Nu l-am schimbat și viața a vrut să ating toate continentele. Și, dacă nu este suficient, cu mândria că am un văr care a făcut din nume un motiv de a ne aduna, a ne respecta și poate, cândva, de a și face lucruri împreună. Istoria, și nu numai a Franței, păstrează urmele acestui nume. Pentru cine are chef de citit, căuțați în „Comedia umană” a lui Balzac. A fost chiar și nume de stradă în Paris. A dispărut atunci când a fost construit centru Pompidou.

Și pentru Lenuța: nu pretenția de aristrocrație l-a fâcut pe Gigel să reconstituie ceva din istoria familiei ci o îndreptățită nevoie de rădăcini.
Eu am primit conÈ™tiinÈ›a originilor din munca lui, fără pretenție că aș fi parte din aristocrație, ci cu sentimentul de responsabilitate că dacă unii au făcut ceva pentru acest nume eu nu am voie să-l fac de râs. Aici mă opresc. Mulțumesc celor ce poartă cu mândrie numele și îl onorează prin ceea ce fac acolo unde viața i-a așezat. Și, fără lingușire, mulțumesc Christian pentru efortul de a ne (re)face o FAMILIE!

***

 

Leave a Reply