Semnul mamei

15 mai 2012 administrator1

Din seria: Nostalgie
Semnul mamei.

Eram cel mai mic din cei 4 ai mamei. Nu eram încă la școală așa că toată ziua era prin curte. O vecină își trăgea fetița de mână și-i mai trăgea și o palmă la fund. Mama se uita la mine iar eu nu știam, să fiu vesel sau trist.

Așa mai bat mamele și acolo unde bate mama crește carne sănătoasă și minte ascuțită. Era o vorbă de lume.

Tot mama o certa o dată pe vecină care-l pedepsea pe băiețel cu pumnul peste cap.

Dar nu ție milă de copil? Dacă mâine îl doare capul plângi tu și umbli cu el la doctor. Pedepsește-l de e cazul, dar nu-ți vărsa nervii pe copil.
Altoiește-l la fund cu palma sau cu mătura că copilul înțelege dar nu trebuie să-l rănești.

Ascultam vorbele ei și mi le amintesc de parcă ar fi ieri.

Eu eram un copil ascultător de felul meu și nu-mi amintesc de pedepse primite. Dar parcă nu uit că mă mai apuca cu o mână și cu cealaltă luam palma la fund. Parcă săltam în aer și mă apuca râsul.

Râzi tu, dar nu mă supăra, că coboară milităria din pod când vine tactu.

Nu am văzut în casă ceartă, ură și scandal. Mi-a dat dumnezeu părinți buni, ca cerul senin. Când apărea un nor la orizont, tata fulgera și mama mângâia.

Mărioară, când eu cert tu nu mă contrazice și nu le lua apărarea că așa cresc cornițele.

Mama trecea cu mâna peste părul fratelui meu mai mare în semn de mângâiere și protecție.

Nu vezi că n-au crescut? Și nici bătături la fund nu au făcut. Lasă-i că au înțeles.

Asta era mama, ne dojenea, ne corecta și cuvântul ei rămânea adânc scris.

Și mai știu o poveste, dar din auzite. Mama era la cafeaua de ora 10 în bucătărie cu două doamne din curte. Erau de-o viață împreună. Se cunoșteau cu bune și rele. Nu mai existau secrete și-i deschideau sufletul fără reținere. Ele vorbeau și eu am aflat povestea.

Mătușa mea locuia în apartamentul din fața curții. Noi ceva mai în spate. O alee străbătea curtea din fund până la poartă și o despărțea la mijloc. Apartamentele din față aveau scări de piatră spre parterul înalt. Acolo sus la intrare mătușa avea un fotoliu ponosit în care-ți petrecea toată ziua și vedea tot ce mișcă.

Fratele meu mai mare să fi avut vreo 5 ani. Eu nici nu eram pe vremea aceia. Era vară, era cald și ușile de la partere erau deschise să primească aer. El alerga prin curte și i-a ieșit în cale o pisică străină. Cu un băț în mână a început vânătoarea și a urmărit-o cât era aleea de lungă. Mai, mai să o atingă, când mâța s-a strecurat prin gard și a scăpat.

Dar l-a văzut mătușa. Nu era căsătorită, nu avea copii și cam făcea disciplină în curte.

Charles tu nu ai altceva de făcut decât să bați pisica? Ia să te bat și eu pe tine să vezi cum este. Vino imediat la mine!

Mama a auzit voci și a ieșit în tocul ușii privind scena.

Fratele meu era la încurcătură. Ce să facă? Stătea și nu avea scăpare. S-a întors încet și a făcut jumătate de pas către scară. Se uita lung și a întors capul către ușa bucătăriei.

Mama a ridicat mâna și cu degetul arătător i-a făcut semnul vino încoace.

Ca din pușcă, a luat-o la fugă și a ajuns la fusta mamei. Au intrat în bucătărie fără să comenteze și el răsuflă ușurat.

Dar bucuria nu e fost de durată. Iată că în ușa bucătărie apare mătușa.

De departe întreba.

Unde ești obraznicule? Așa fugi când eu te chem să te pedepsesc?
Mărioară obraznicul ăsta mic, l-am chemat dar a fugit.
Dar ce s-a întâmplat?
A bătut pisica și trebuie pedepsit.

Mătușa a și întins mâna să-l prindă de umăr.

Dar mama a fost mai iute. A luat copilul și la lipit de ea.