Menu

Veverița – 6 nov. 2015

Veverița Rița.

Doamne câtă răbdare am avut. Nici nu-mi vine să cred că acele minunate vremuri au apus.

Zilele trecute citeam despre o terapie în somn. Cum să îndulcești visul unui copilaș. Îi pui mâna

pe frunte și spui cuvinte magice.

Cuvintele astea nu le-am știut dar fără să vreau am descoperit calea cea bună.

Eram așa de bucuroși că fețița noastră de un an era sănătoasă, creștea pe zi ce trece.

Eu veneam de la serviciu cam pe la șase. Fără să schimbăm multe vorbe soția mea pleca grăbită la facultate unde avea cursuri de seară.

Am rămas numai noi doi. Tu sătulă de după supt, eu flămând după o zi la muncă. Aveai chef de joacă dar ordinea era alta. Pregăteam cădița. Puneam apă la încălzit și așezam pe marginea patului, ca un meșter priceput, cele necesare. Cămășuță, scutece, ciorăpei, pantalonași. Prosopul mare pe partea cealaltă. Cîrpa mică de masat și cîrpa de spălat pe jos pregătită la nevoie.

Ce mai aveam …, săpun natur, cremă și frunze de plante.

Cu grijă puneam apa caldă în cădiță. Nici prea rece, nici prea fierbinte, așa cât să-i placă cotului cufundat de probă.

Știai ce urmează și parcă încercai să mă ajuți. Tragi cu mânuțele de marginea cădiței și mai, mai că era să facem amândoi baie. Dar te-am prins de subțiori. Te las încet în apa și o agiți cu picioarele de parcă vrei să fugi pe valuri. Faci ochii mari când apa îți udă burta. Te lași încet pe spate și acum cu capul în palma mea stai nemișcată și savurezi. Te țin după ceafă și încet să nu te stropesc te șterg cu cârpa caldă. Puțin săpun întins pe pielea pieptului îmi netezește trecerea peste rotunjimile umărului. Sunt momente de răsfăț pe care un părinte nu le uită niciodată. Și dacă nu ai fost părinte, imaginează-ți o fragedă ființă ce se lasă în grija neputinței tale. Ce știi să faci, cum te descurci, ce inventezi să iasă bine. Înveți ușor că ai profesor chiar aici în fața ta care cu un zâmbet îți arată calea și cu buzele strânse te face atent. Nu-i cale de greșeală că apa s-a răcit dar ai mai juca un pic o fată care–i tare drăgălașe. E calmă, caldă, liniștită. Dar parcă s-a ivit un semn. S-a destins din ușurare și e cazul să o scoți. S-anmulțit apa-n cădiță și nu mai e de așteptat. În prosopul de pe pat o mai dau atent cu alifie și acum la îmbrăcat.

Totul rămâne cum se nimerește că urmează biberonul pregătit. E un lapte cu gust de fructe, ba banane, ba căpșuni. Își ține bine sticluța ca eu să pot face ordine. Avem un pat mare în mijlocul camerei și loc de tăvăleală. Așez pernele pe jos de jur împrejur să nu cadă pe tare. Eu stau pe jos la un colț al patului cu mînile larg deschise să o feresc de ispita unei sărituri. În celălat colț o păzește Geni, căinele nostru. Ea mai bea liniștită sub atenta mea supraveghere.

Să fi trecut o secundă, să fi trecut un minut? Lângă mine în picioare stă soția și le șoptește: fetelor încet să nu-l treziți pe tata.

M-am ales iar cu mustrare. Dacă nu era câinele s-o tragă înapoi cădea peste tine.

Dar ce bine că au trecut anii aceia. Acum are trei-patru ani. Nu mai e nici un pericol dar și pretențiile au crescut. Tata spune-mi povestea cu veverița.

Veverița cu coada cea stufoasă intrase în viața noastră și nu mai scăpam de ea. Seară de seară veverița Rița cu coada pustosă.

Stă cu capul pe pernă învelită peste mijloc dar cu picioarele scoase de sub pătură. Eu așezat pe marginea patului cad pe gînduri și caut veverița. Cu o mână o mângâi pe picior. O masez încet în sus peste poponeț, pe spinare și de la ceafă mă întorc încet pe partea cealaltă înapoi. Nu mi se oprește mâna și-i povestesc cu veverița din poieniță. S-a întîlnit cu iepurașul Țup. E slab și șchioapătă.

  • Cei cu tine iepuraș? De ce ești așa de slab și n-ai putere să sari și să te joci?

  • N-am mâncat toată supă, cum a spus mama.

  • Dar de ce mergi șchiop?

  • Ei, am trecut cărarea repede și nu m-am uitat în dreapta și stânga. Ursul m-a călcat cu bicicleta și acum mă cam doare piciorul.

Povestea nu se oprește ici. Nici mâna mea nu s-a oprit. Fata a tresărit un pic din picior și știu că deja a adormit. Acum mă ascultă-n vis și cuvintele mele nu mai sunt poveste, sunt declarații de prietenie, de dragoste, de încredere. O las să doarmă adânc și mă retrag. Nu simte că am luat mâna. O știe acolo, îi simte căldura și se știe ocrotită.

Dimineața e grabă. Nu vorbim prea mult, spălat, îmbrăcat, mic dejun și hai la grădiniță.

Mă ia de mână când ieșim în fața blocului. Facem câțiva pași și mă atenționează:

  • Tata, uită-te în dreapta și stânga și vezi să nu vină vreo bicicletă!

Leave a Reply