Menu

Strada Popa Soare

Strada Popa Soare

16 februarie 2014

Popa Soare 14A

Popa Soare 14A

 

Există nume cu o încărcătură mai mare decât o identitate. Sunt oameni care fac umbră în jurul lor ca buruiana să nu crească și ocrotesc florile de arșița soarelui ca acestea să înflorească.

.

Charles Paul

Charles Paul

 

Istoria începe cu primele mele amintiri. Pe Charles îl vedeam ca pe un unchi dar el era văr. Mama lui, Tante Dora era nașa mea de botez. Locuiau pe Popa Soare 14A.

Se pare ca aveam ureche muzicală fiindcă tata a hotărât să învăț vioara. Îmi trebuia o vioară de copil și am căutat în zadar una de ocazie. Dar pentru a deprinde notele muzicale și a-mi forma mâna, tante Dora m-a chemat la ei acasă să mă învețe pianul. Mă duceam cam o dată pe săptămână

Casa în care locuiau era un bloc mai vechi, bine construit, solid și puțin cam boieresc. Urcam pe scara de piatră până la etajul întâi. Când se deschidea ușa masivă a apartamentului intrai într-un hol mic și apoi în sufragerie. Aici era pianul. De jur împrejur pereții erau acoperiți cu rafturile mai multor biblioteci înțesate cu cărți. Mai multe uși dădeau în camerele unde locuia Charles cu familia și surorile nașei mele. Dora, Sandra și Icu erau de origine poloneză. Toate singure, fără bărbați, formau un grup aparte. În vârstă, îngrijit îmbrăcate, modeste dar cu un aer de viță veche.

De lecțiile de pian nu-mi amintesc mare lucru dar nu pot uita că Charles avea doi copii ceva mai mici ca mine. Băiatul, Dade, avea niște jucării cum nu mai văzusem. Precis erau primite din Franța fiindcă pe la noi nu cred că mai avea cineva. Una era o locomotiva mică și foarte bine lucrată. Șinele erau înșirate în mijlocul camerei. În locomotivă se putea băga o lumânare aprinsă care când înfierbânta apa și fierbea, aburii o puneau în mișcare. Priveam cum se deplasa pe șine și mă minunam. La fel de deosebită era o moară de vânt sau așa ceva. Și în ea se făcea foc, începea să se învârtă, o roată cu curea rotea un generator de curent și un beculeț se aprindea.

15-02Charles nunta

Charles – 1949

 

Ani mulți nu am mai fost pe la ei. Mergeam la un alt văr pe strada Mântuleasa. Blocul lui Charles era după colț nu departe.

Timpul face să se piardă firul amintirii și mulți ani nu am mai avut contact nici cu Mântuleasa, nici cu Popa Soare. Am aflat că Charles plecase cu familia în Franța. Tante Dora o vizita mereu pe tante Jeanna în Palade. Era tot mai bătrână și purta ochelari cu lentile groase. Eram deja la facultate când am întâlnit-o la cimitirul Bellu. Mormântul familiei Biciovski era nu departe de cel al bunicilor mei. Tante Dora s-a bucurat să ne vadă.

– V-ați căsătorit ? Nu, eram doar prieteni de ceva ani dar toți ne știau căsătoriți.

– Ce mai așteptați, vreți să ajungeți la vârsta mea? 

După câteva fraze fără conținut a intrat direct în subiect.

– Ce mai știi despre Luci, cum îi merge?  Era vorba de sora mea plecată în Germania cu 3 copii să-și urmeze soțul rătăcit pe acolo.

– Și tu ce mai aștepți. Ai terminat facultatea?  Ce vrei să faci aici?

 Nu aveam răspuns dar vorbele ei m-au pus pe gânduri. Nu am mai întâlnit-o și cândva i-am găsit crucea acolo unde stătusem de vorbă. Acum aveam răspuns dar ea îl știa deja.

Sunt după 30 de ani în cu totul altă poveste. După atâția ani eram din nou la București. O prietenă ne-a chemat la biroul firmei ei de curând amenajat. M-am descurcat cu greu cu mașina printre străzile înguste și am căutat loc de parcare. Era o casă veche dar solidă și am urcat la etajul doi. Din vorbă în vorbă și după o cafea, secretara scria numele meu.15-02 Charles

 O fac atentă. – Se scrie cu doi L.

– Știam, zice ea, așa e scris și pe ușa de la etajul unu. E numele Charles de Hillerin.

Rămas fără cuvinte, realizam că eram în strada Popa Soare. Trecutul mă urmărea. Zic trecutul, că anii șterg încet cu încet orice urmă.

– Acolo trăiește o bătrână împreună cu o familie care o îngrijesc.

Cine oare, căci muriseră de mult toți. Nu am mai avut liniște, am coborât un etaj și am sunat la ușă. Într-adevăr pe ușă mai era plăcuța de aramă cu numele  gravat. M-au trecut fiori.

O doamnă cam de vârsta noastră ne-a deschis. M-am prezentat și ne-a poftit înăuntru. Un hol mic aglomerat.

– Doriți să o vizitați pe doamna? Poftiți. Este trează și o întreb dacă vă poate primii.

– Doamna în capot de casă rezemată pe o pernă mare ne face semn cu mâna.

Nu o recunoșteam. Nu știam cine e. Dar ceva din camera aia, ceva din atitudine, ceva ce izvora din trecut și privirea ei îmi dă curaj. Mă prezint.

Pe perete era diploma dată de primărie pentru împlinirea vârstei de 100 de ani.

În fața mea trăia martorul unei lumi uitate. Elena Biciovschi nu-mi spune mare lucru, doar numele de familie.

– A, ești Cristinel fiul lui Mărioara. Ce bucurie îmi faci. Povestește-mi despre tine. Acum în decembrie ai avut ziua de naștere. Am auzit că ești plecat și ai o fetită. Ce mamă deosebită ai avut. Mărioara era stimată și iubită de toată familia. Era plăcută, diplomată și toți o apreciam.

După jumătate de oră, menajera ne-a făcut semn să ne retragem. Eu aveam nevoie de aer, de pauză, de răgaz să mă trezesc și ea de puțin somn.

Acasă am găsit răspunsul, era Icu sora mai mică a lui tante Dora.

Mi-a povestit despre bunici, despre moșia din Medgidia, despre unchi și rude ale căror nume la citeam pe cruci. Îmi citește ca dintr-o carte. O memorie de o precizie și amploare uimitoare. Știe despre noi, ce noi deja am uitat. Istoria prin Icu trăiește!

I-am scris lui Charles la Paris și m-a felicitat. El venea în fiecare an să o viziteze și așa ne întâlneam și noi.
Mi-am propus să repet vizita dar nu știu dacă m-am ținut de cuvânt. Anul următor la vârsta de 103 ani, istoria a mai închis o pagină.

Comments are closed.