Adamclisi

Tropaeum Traiani, azi Adamclisi (II)

2 feb 2007 Autor: Alexandru Barnea

Unul dintre primii cercetători avizați care au văzut și au descris rezultatele cercetărilor făcute la Adamclisi de către marele arheolog roman Grigore Tocilescu a fost Raymund Netzhammer. S-a deplasat acolo prima dată, pentru o zi, in 1906, apoi in 1910 si 1918. Pe lângă impresia deosebită pe care i-au lăsat-o monumentele, mărturia de atunci a ilustrului vizitator pleaca, împreuna cu interpretările pertinente, de la un stadiu al cercetărilor care, prin forța lucrurilor, astăzi este mult mai greu sau deloc descifrabil.

Autorul Jurnalului nota pentru ziua de vineri 22 iunie 1906 cum a plecat spre Adamclisi, însotit de canonicul Carl Auner, în zori, cu o trăsură pusă la dispoziție de la Medgidia de „prietenul nostru”, moșierul Carol de Hillerin, care-i și găzduise peste noapte. Va fi fost – din Jurnal rezulta, parțial, doar ceva mai la vale – dintr-o familie de catolici de origine franceză. Am avut colegi de școala doi urmași ai acestei familii, frate și soră (Eugene și Lucia*), la Liceul Cantemir din București. Nu puteau risca să spună de unde se trag, în acea vreme tragică a „luptei de clasă” (am terminat împreuna liceul în anul 1962).

*adăugat de administrator.

Aflăm așadar că, în 1906, drumul cel mai potrivit de urmat pentru a ajunge la Adamclisi era cu trăsura sau cu căruța, de la Medgidia.
Astăzi, cei mai mulți vizitatori ajung acolo pe alte căi rutiere, dintre care cea preferata pornește de la Constanța, urmând un traseu relativ comod, de numai 62 km. Atunci însă drumul a durat de la cinci la opt dimineața pentru circa 40 km. Se mai vedea, din monumentul roman, tamburul cilindric înalt de aproape 20 m și cu diametrul de 27, de care te puteai apropia urcând „șapte trepte bine conservate”.
Urmează descrierea monumentului, așa cum va fi arătat acesta potrivit reconstituirii grafice propuse în volumul din 1895 al lui Tocilescu, Benndorf și Niemann, și observația că, între blocurile nedecorate rămase in jurul monumentului, se aflau și unele cu decor, după ce toate celelalte fuseseră transportate la București. Existase ideea, datorată în special lui Mihail Kogălniceanu, de expunere și apoi chiar reconstituire a monumentului în Capitală. Netzhammer scrie în Jurnal doar că piesele cu decor ale monumentului fuseseră aduse la București din ordinul lui Tocilescu, în calitatea acestuia de responsabil al cercetărilor și de director al Muzeului Național de Antichități, și că rămâneau deocamdată expuse în curtea muzeului. Netzhammer mai adăuga: „Ar fi fost de mii de ori mai bine dacă totul ar fi fost lăsat la locul lui, reconstituind uriașul monument în forma inițială!”. Dorința i s-a împlinit 70 de ani mai târziu, când monumentul a fost restaurat peste miezul inițial cu copii mai ușoare, originalele fiind expuse în muzeul local, special construit. Ceea ce s-a pierdut din vedere în ultimii peste 25 de ani a fost din păcate repararea și consolidarea sistematică a monumentului expus intemperiilor, ale cărui piese noi, din beton armat, se degradează mult mai rapid decât originalele din calcar.
La ruinele orașului antic, unde se lucra cu soldați, vizitatorii au fost conduși de către unul dintre colaboratorii lui Tocilescu, arhitectul Gustav von Cube din München, diriginte al săpăturilor concentrate atunci la basilica paleocreștină B, numită de către descoperitori „de marmură”. El distingea, în acea fază a cercetărilor, existența a trei basilici succesive pe același loc, fapt posibil, dar care astăzi nu pare să aibă o susținere palpabilă. Erau cunoscute, cu aceasta, în oraș patru basilici paleocrestine; informațiile care le privesc s-au completat substanțial abia în ultimele decenii, după reluarea în 1968 a cercetărilor sistematice. Von Cube a condus însă abia a noua campanie de săpături (5 mai – 13 iulie 1906), în urma căreia a lăsat un raport dactilografiat de 26 de pagini și o anexă cu toate descoperirile de la basilică și de la baptisteriul din imediata ei apropiere. Specialiștii în domeniu sunt de acord astăzi, plecând de la asocierea celor două edificii, că aici va fi fost o basilică episcopală și că, de la data funcționării concomitente a celor doua edificii, adică de pe la finele secolului al V-lea, Tropaeum Traiani era sediul unui episcop din provincia Scythia, subordonat episcopului metropolitan de la Tomis (Constanța). Chiar dacă vedeau o datare mai târzie, cel puțin trei dintre specialiștii vremii (Tocilescu nu a mai apucat să-și exprime punctul de vedere într-o publicație), adică Netzhammer, Pârvan și Carl Auner, erau deja convinși, la puțin timp după descoperirea din 1906, ca Tropaeum Traiani a fost sediul unui scaun episcopal.
Mai aflăm, din nou din Jurnal, că exista deja, la acea dată, în satul Adamclisi, un mic muzeu în al cărui pridvor gazdele i-au invitat pe oaspeți la o gustare înainte de a pleca. Este una dintre primele relatări scrise privitoare la muzeul local, venită de la un martor din afara echipei lui Tocilescu. După cum știm din alte surse, colecția acestuia – mai ales piesele mărunte – a dispărut în urma primului război mondial. Nu a fost singurul caz în Dobrogea, unde ceea ce am numi astăzi muzee de sit devenise deja un sistem, inițiat de Tocilescu și continuat de Pârvan. Dupa primul război mondial, micile muzee și depozite locale, precum acelea de la Adamclisi, de la Pantelimonul de Sus (Ulmetum) și de la Histria, au rămas mai curând o amintire, cauza fiind nu doar ocupanții vremelnici.
Revenind – după descrierea și interpretarea descoperirilor de la Adamclisi, din primul volum al lucrării Aus Rumänien (1909, sub titlul O excursie în Pompeiul Dobrogei) – în cartea sa privind antichitățile creștine din Dobrogea (1918), Raymund Netzhammer își intitula al 17-lea capitol din volum Tropaeum, orașul cu basilici. El începea astfel: „Perla localităților paleocrestine din Dobrogea este fără îndoială orașul antic Tropaeum”.

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 02.02.2007.