Menu

Amintiri despre familie

Amintirile bunicului Carol

Autor: Charles Joseph de Hillerin („13-013”)-Gaga-(1865-1953).

 

Text original în limba franceză tradus în 1985
de fiica sa Jeanna Marguerit de Hillerin („14-019”)-Tanti Jana -(1909-1995).

Originea numelui „de Hillerin conte de Préssec”.
Francisc I, rege al Franței.
Bătălia de la Pavia 1525.

Regele Francisc I, rege al Franței era un rege foarte războinic și avea în preajmă o mulțime de cavaleri și oameni de arme care se luptau pentru el la cel mai mic furt din vecinătatea sa. La bătălia de la Pavia, contra spaniolilor (Carol V), lupta a fost pierdută și Francisc scrise mamei sale: Doamnă, totul este pierdut în afară de onoare. în această bătălie, una din cele mai mari ale secolului, regele Francisc I fu trântit de pe cal, care fu omorât, iar el era să fie înjunghiat când apăru cavalerul de Hillerin cu oamenii săi, care îl depresurară pe rege. Acesta putu să scape luând calul cavalerului. Cavalerul de Hillerin fu numit mai târziu Conte de Préssec (Poitou, Franța), ca recompensă pentru frumoasa sa acțiune.

Observația editorului:
Bătălia de la Pavia e datată 1525, iar primul în genealogie „spus” de Préssec este Charles Francois”09-48″ de Hillerin, născut la 11 Febr. 1754. Neconcordanța datelor se poate pune pe seama povestirii romanțăte a trecutului.)

După bătălie cavalerul RENé de Hillerin”01-01″ (1468-1536) s-a retras pe proprietățite sale în Vendée unde poseda o vastă

pădure, pădurea din Vouvant, loturi de terenuri de cultură șiunde familia sa locuii în orașul Fonteney le Comte, până la marea revoluție din 1793.

ÃŽn timpul revoluÈ›iei o bandă de asasini a invadat toată regiunea, Contele de Hillerin „09-48″ fu obligat, pentru a-È™i salva viaÈ›a È™i aceea a copiilor, să se ascundă cu ajutorul fermierului său principal, într-o cavernă din pădurea Vauvant, unde rămase 8 luni, neiÈ™ind decât noaptea. El È™i familia sa au fost întreÈ›inuÈ›i de fermierul său, care le ducea, în fiecare noapte, hrana È™i cele necesare.

Acest fermier a răscumpărat, cu banii săi, toate proprietățile aparținând contelui, care au fost vândute ca bunuri naționalizate. La sfârșitul revoluției, acest om cumsecade a restituit proprietarului său toate aceste bunuri între care și o mare parte din pădurea Vouvant.

Familia a trăit timp de 8 luni din ceea ce  putea aduce acest fermier și s-a întors să locuiască la Fontenay le Comte la sfârșitul revoluției cînd a primit partea sa din Miliardul Emigranților, ca despăgubire pentru pierderile suferite din cauza revoluției.

Ei rămaseră la Fontenay le Comte unde locuiau într-o casă mare lângă râu. Jos era un magazin mare unde se vindeau caschete și pălării. O curte mare pavată dădea spre rîu care trecea la picioarele acestui fel de turn. Ei se ocupau de comerț. Mai tîrziu bunicul meu a cumpărat o casă frumoasă în strada mare și o mică proprietate în sudul orașului, lângă rîu. Această proprietate avea o mică casă și o grădină mare plină de legume și vie, care dădea fructe bune și legume frumoase. Apa era procurată de un puț cu balanță și frânghie cu trei găleți.

În casa cea mare de lîngă râu, casa comercială, i-am văzut, pentru prima dată, pe bunicii mei. Familia era compusă atunci în 1868 din:

– bunicul Louis Abel de Hillerin”11-14″, bunica Célestine Ballereau”11-14A”, mătuÈ™a Marie”12-20″ decedată fată bătrână, mătuÈ™a Honorine”12-18″ care  s-a călugărit în ordinul Sf.Vincent de Paul la Nisa unde a murit către 1930, fiul Charles Abel Celesten de Hillerin”12-16″ căsătorit cu Leontine Tertrais”12-16A”, părinÈ›ii mei È™i fiica Celestine”12-21″ mătuÈ™a mea, care s-a căsătorit  la 40 de ani cu un negustor din Fontenay. Ea  a avut un fiu care azi (înainte de 1953) trebuie să fie mare, chiar căsătorit.

La această epocă calea ferată nu mergea pînă la Fontenay. Din Nantes È™i Sables d’Olonne trebuia să mergi cu trenul pînă la La Roche sur Yon, apoi cu trenul pînă la Velluire, de acolo cu diligenÈ›a cu 4 cai la Fontenay. Era un voiaj care, mie copil, îmi plăcea foarte mult. Câțiva ani mai târziu, calea ferată de la Velluire trecea prin Fontenay unde s-a construit o gară frumoasă.

Mama mea locuia în localitatea Beautour, pe Sevra Nanteză la 4-5 km de Nantes.
Ea făcu cunoÈ™tiință cu Charles Abel de Hillerin”12-16″ care în scurt timp fu logotnicul ei, la Paris unde era în voiaj cu tatăl său. Logotnicul era la Paris pentru a-È™i termina studiile comerciale. Căsătoria fu decisă repede È™i Charles Abel de Hillerin”12-16″ intră ca asociat cu 1/3 parte în „casa Tertrais-Ballereau” din Nantes, cu Tertrais tatăl („11-991”) È™i Victor André NicolasTertrais („12-991”) fiul.

Cei doi tineri Victor și Charles nu se înțelegea deloc. Lui Charles, cel mai tânăr îi plăcea mai mult vânătoarea și pescuitul decât biroul, unde bătrânul venea rar. Cei doi tineri asociați au ajuns la bătaie și șeful contabil, un mic bătrânel numit Reneau, a fost obligat să-i despartă, tocmai în momentul când balconul unde se găseau beligeranții se prăbușea în grădină, la câțiva metri. Din această zi, nimic nu mai mergea și după o nouă ceartă în legătură cu cățeluș pe care câinele cel mare al lui Charles l-a omorât, tatăl Tertrais a decis lichidarea asociației.

Fabrica È™i construcÈ›iile din Nantes precum È™i o uzină de sardele situată la Concarneau au revenit ca parte lui Victor Tertrais. Charles de Hillerin avu ca parte uzina din Sables d’Olonne, marca specialităților È™i o mare parte numerar.

Charles de Hillerin”12-16″ s-a retras cu familia sa într-o casă frumoasă din Bulevard L’Ornne, No. 30, pe urmă a cumpărat o fabrică mare unde È™i-a instalat fabrica de conserve È™i de conservare cu sare, a construit o uzină la Saint Guinele pentru sardele È™i mai târziu încă o fabrică de sardele în Bretania. Și la Paris era o uzină pentru conservarea ciupercilor È™i a fabricarea pateului de ficat cu trufe, ceea ce făcea 5 uzine fabricând conservele Hillerin-Tertrais, care erau bine primite în comerÈ› È™i se vindeau cu 3-5 franci mai scump decât mărfurile altor case concurente. Marca „Des friands” (delicatese) È™i mai târziu marca „Sardines Mignonnes” produceau necaz È™i neplăceri vărului Tertrais, de unde o răceală în relaÈ›iile celor două familii.

Tatăl Tertrais, după dizolvarea casei Tertrais-Ballereau È™i moartea soÈ›iei sale, se retrase într-un apartament mare pe Cour Cambrone unde continua să îmbătrânească. A murit câțiva ani mai târziu (1876) lăsând moÈ™tenitori pe copii săi: Victor, (Charles era mort), fiica sa Leontine”12-16A” (mama mea) È™i Marie Gayet, soÈ›ia unui avocat din oraÈ™ul Predon (Bretania), mama a 8 copii.

Acestă mătuÈ™e Marie Gayet, venea în fiecare an să petreacă o lună, o lună jumătate, la Sables d’Olonne cu soÈ›ul È™i copiii, la noi. Era o înÈ›elegere perfectă între cele două familii, Hillerinii fiind mult mai bogaÈ›i decât Gayets. Toamna ne întorceam la Nantes, unde familia Gayet locuia aproape o lună la bunicul Tertrais, iar noi în casa din Bulevard de Lernne 30.

ÃŽntre timp intervenii răzbioul din 1870 între FranÈ›a È™i Germania separarea asociaÈ›iilor nu era făcută. Uzina din Nantes a fost rechiziÈ›ionată de armată pentru a prepara È™i conserva carnea vitelor retrase din faÈ›a inamicului. Se tăiau la Beauteur 50-60 boi sau vaci pe zi. Cazanele de la Sables d’Olonne au fost demontate È™i expediate la Nantes. Erau niÈ™te cazane mari de aramă de o capacitate mai mare de1 m.cub. Uzina a lucrat zi È™i noapte până la sfârÈ™itul războiului È™i a câștigat mulÈ›i bani cu acest lucru.

În timpul războiului, având în vedere banii ce se câștigau de la uzină, s-a instalat în saloane și în camerele libere, un spital pentru răniți. Acești răniți erau îngrijiți și hrăniți pe cheltuiala casei Tertrais-Ballereau. În fiecare dimineață tatăl meu Charles de Hillerin și unchiul meu Victor Tertrais, mergeau la gara din Vertou unde se aduceau 10-15 soldați care erau îngrijiți imediat de medicul care venea zilnic. Aceasta a durat până la pace.

Mama mea și unchiul Victor se ocupau cu îngrijirea soldaților dându-le să bea limonadă și administrându-le medicamentele. Răniții era schimbați în fiecare zi, cei care plecau fiind înlocuiți a doua zi dimineața. Medicul făcea trei vizite pe zi și lua masa acasă. Cele cinci femei ocupate cu îngrijirea bolnavilor erau plătite de casă.

Aveam atunci cinci ani È™i-mi amintesc foarte bine cum erau aranjate saloanele È™i camerele ocupate de soldaÈ›i. Numai după războiul 1870-1871-1872 a avut loc lichidarea casei Tertrais-Ballereau. Avem atunci 7-8 ani. Am fost băgat la pension în Nantes, colegiul Stanilas, cu fratele meu Henri”13-14″, timp de doi ani. Eu din cauza unei sănătăți precare am fost reÈ›inut acasă, unde-mi continuam studiile cu institutoarea surorilor mele. Fratele meu a fost dat la pensionul IezuiÈ›ilor din Vanne, unde a rămas până în 1881. Fratele meu Pierre”13-16″ cu o sănătate foarte proastă a stat mulÈ›i ani cu bona sa, la Nisa, sub supravegherea mătuÈ™ii Honorine, călugăriță la St. Vincent de Paul.

Viața era foarte simplă la Nantes, cu toate că personalul de serviciu se compunea din bucătăreasă, bona pt. copii și subreta, vizitiul și institutoarea.

La Salbes d`Olonne erau aproape întotdeauna invitați. Erau aproape zilnic 10-15 persoane la masă. Atunci erau trei servitori. În plus: grădinarul, spălătoreasa și încă o bonă pentru copii.

Familia Gayette aducea cu ei unu sau doi servitori.

În fiecare zi trăsura ducea la plaje toată această lume, care revenea la ora 6 pentru cină. În mod regulat erau familiile Moniers cu fiul și Nacivets cu ceidoi copii. Zilele se petreceau astfel. La ora zece trebuia să fi la masă pentru dejun. După dejun se mergea, fie la malul mării fie la marea pădure de pini maritimi care se găsea la 4-5 km de oraș, pe urmă la plajă. Cina era la ora 7. După cină se făcea muzică în salon până la ora 10, când se mergea la culcare.

Afacerile era bune și toate aceste cheltuieli nu se simțeau. Noi eram în acel moment 6 copii: Charles ( Gaga), Henri (Titi), Marie (Meno), Pierre (Pelo), Laurence (Loro) și Louise (Sonson). Sau mai născut doi frați Abel și Jacques, care au murit de tineri în Dobrogea în 1890.

În 1877 s-a declarat războiul ruso-turc. Tata la cunoscut la Paris pe contele rus Belinat și banda lui. Aceștia l-au antrenat în afacerea cu furniturile pentru cartierul general rus imperial. Războiul se petrecea în Bulgaria. S-au expediat acolo sub garanția Belinat o cantitate mare de mărfuri, plătită de Charles de Hillerin și anume: cuverturi, conserve de pește fabricate expres, vinuri alese, șampanie, paturi de campanie, cufere cu lenjerie, etc.

Charles de Hillerin nu a văzut niciodată culoarea acestor bani. El a fost furat în stil mare și a rămas obligat să plătească tot, ceea ce îl ruină pe el și întreaga familie, inclusiv bunicul Abel de Hillerin, care împrumutase fiului său tot ce dispunea. Mărfurile care putuseră trece au fost vândute la un preț foarte bun, din nefericire n-a trecut decât puțină marfă, marea cantitate a fost oprită în diferite gări și s-a vândut la sfârșitul războiului de la Plevna, la un preț cât se poate de scăzut și s-a furat o cantitate foarte mare.

Totul fu pierdut de Hillerin, rămânând responsabil de toate părțile, față de bancheri și alții. Dacă banca ar fi continuat creditul și cum pe de altă parte, afacerile cu conserve mergeau forte bine, în 3 sau 4 ani totul s-ar fi amortizat și plătit. Băncile fiind însă rău informate au cerut satare de faliment și totul , fabrici, casă, mobilă, trăsuri, cai fu vândut la un preț derizoriu. Tatăl meu după mai multe voiaje în Romania, unde carnea de porc era la un preț foarte scăzut, a instalat la Craiova o fabrică de unde expedia în Franța carne sărată, obținând un preț foarte bun. Din nenorocire tata s-a certat cu autoritățile și a fost obligat să transporte tot materialul și marfa la Medgidia unde cumpărase un teren mare pe care a construit o uzină de 60m lungime și 20m lățime. Carnea a ajuns însă alterată și totul se duse de râpă.

În 1882 aveam 17 ani și soseam cu mama mea la Medgidia unde era o mizerie neagră.

Noi venisem din Franța în mod clandestin și am trecut Dunărea la Brăila la 1 ianuarie 1982 într-o barcă care n-a lipsit mult să ne răstoarne. Marinarii de apă dulce puseseră toate bagajeleîn față și cum greutatea era mare, barca a început să dea cu nasul de apa plină cu sloiuri de gheață. Tatăl meu s-a apucat atunci în mijlocul Dunării să pună bagajele în mijlocul bărcii care-ți recăpătă astfel echilibrul. Dacă tatăl meu n-ar fi făcut această operație am fi văzut încă de la 1882 peștii cu burta în jos În sfârșit am ajins la Măcin, mic oraș situat vis-a-vis de Brăila unde ne aștepta o trăsură mare. Am plecat imediat ce am dejunat. Mâncarea era atât de condimentată încât abia puteam înghiti. Era imposibil de a procura lapte pentru copilul cel mic. El a trebuit să se mulțumească cu apă cu zahăr timp de două zile, cât a durat voiajul de la Măcin la Medgidia, unde am găsit cea mai frumoasă mizerie. Moara cu aburi a fost ridicată de către vânzătorii de mașini care nu au putut sau nu au vrut să se înțeleagă cu tata.

Era o afacere care aducea 100-150 franci pe zi și ar fi permis să se restituie banii.

Ne ocupam de agricultura care costa scump și nu aducea nimic. Mama mea abandonase cei cinci copii ai săi în Franța în sarcina familiei sale, care s-a îngrijit de ei timp de doi ani, pentru ca pe urmă într-o bună zi, i-a expediat cu trenul și au sosit neașteptați într-o seară la Medgidia, pentru a mării mizeria și așa mare. În Franța băieții fuseseră plasați la bunicul și fetele la colegiul pension al doamnelor negre. De acolo ne-au fost ele expediate acompaniate de frații lor Henri, Pierre, Marie, Laurence și Louise. Marie, cea mare, căută și abținu un post ca institutoare la o familie engleză din Constanța. Căsătoria ei, câțiva ani mai târziu cu un român G. Cimbru nu fu fericită. Ea a divorțat și s-a refugiat tot la familia Haris cu care a plecat mai târziu în Anglia. Ulterior s-a stabilit în Franța predând lecții de engleză. Ea trăiește încă în Franța, are aproape 82 de ani (în 1950).

Celelalte două surori au murit, una în 1903 la Mănăstirea Notre Dame de Lion, la Viena, cealaltă la Medgidia în 1905. Ambele au contactat TBC la aceeași mănăstire.

Situația era atât de proastă încât am părăsit casa așa cum o făcuse Marie și Henri și am plecat la Galați. Aveam atunci 20 de ani. La Galați sub protecția unui numit Dupui, căutam o slujbă pe care n-o găseam. Mă gândeam la sinucidere când am primit răspuns la scrisoarea mea trimisă la București. Eram rugat să mă prezint la uzina de conserve Popescu, pentru a fi angajat ca fabricant și director. Mi s-au trimis banii necesari pentru acest voiaj. Am plecat imediat, lăsând la hotel bagajele pe care le-am luat mai târziu. La București am fost angajat imediat și am început fabricarea de mazăre, fasole verde și ghiveci pe care le-am reușit foarte bine și aduceau fabricii mare beneficiu. Eram plătit mizerabil cu 100 fr. pe lună. Am stat la această fabrică aproximativ doi ani. Am făcut încercări pentru conserve de pește. Am făcut primele conserve de pește fabricate în Romania și fură găsite excelente de consumatori. Din păcate nu se găsea pește atât de mic pentru a face o unitate de sardele. Am părăsit această fabrică cu o mare ceartă din cauza unui furt comis de fratele fabricantului care dădea vina pe mine.

Am lucrat câteva luni la o fabrică de ciocolată și am fost într-o duminică la Pere Didier, când am cunoscut familia Barras care sosise din Elveția. Imediat am fost angajat ca recupeur și maestru conservant. Munca mea consta în a retăia jamboanele și piepturile de porc livrate la hala de carne din București și a lăsa la sare carnea opt sau zece zile și apoi a ambala această marfă, pe jumătate sărată, în cutii mari, bine închise, care erau expediate în Elveția. Acolo carnea sărată era bine spălată și afumată. Pe urmă era vândută la consumatori.

După aproape un an de când lucram la Barras, am instalat o fabrică de conserve, instalată și dirijată de mine singurul care cunoștea fabricarea conservelor de legume, carne, pește și vânat.Barras mi-a dat ajutor un elvețian, drăguț băiat care se ocupa de cârnățărie. În primăvară elvețianul plecă, lăsându-mă singur să dirijez fabricarea conservelor, saramurarea cărnii și cârnățăria.

În această epocă, 1910 începu afacerea cu conseve pentru armată. Eu ma fost primul care fabrica și livra armatei române conserve de carne de vacă de 400 grame. Livram pentru corpurile de armată 1, 2, 3 și 4.

Afacerile mergeau foarte bine când Barras decise să facă speculație fabricând conserve necomandate. Carnea fiind ieftină, beneficiul era apreciabil. Barras conta să livreze aceste conserve, 75.000 cutii, la prima adjudecare, dar Ministerul a fost informat și a făcut toate dificultățile posibile astfel că aproape toate au rămas în magazie, nevandabile, aducând în loc de beneficiul așteptat, o mare pierdere care ne-a pus într-o situație forte proastă față de bancherul care avansase banii necesari. Eu aveam partea mea de 35.000 lei avansați, din care n-am văzut niciodată un ban înafara celor 1.000 lei dați cu ocazia căsătoriei mele care a avut loc în 1895.

La această căsătorie nimeni din familie, în afară de fratele meu Abel, nu a asistat la ceremonia care a avut loc în locuința logodnicei mele. Căsătoria a fost celebrată de Părintele Bau de la din București. Trei zile după cununie soția mea și cu mine am plecat la Medgidia. Una din prietenele mele confecționă rochia de mireasă și o frumoasă rochie de vizită și-mi împrumută suma de 300 lei pentru cheltuieli de căsătorie.

Barras refuzând să-mi dea summa ce i-o cerusem. Această prietenă, d-na Jeanne Diseron a fost rambursată, trei luni mai târziu din cei 1.000 lei ce împrumutasem părinților soției mele pentru a termina construcția casei începute.

Am făcut voiajul de nuntă atât de bine cât a fost posibil pe calea ferată până la Fetești și de acolo a trebuit să trecem mai întâi Borcea, un braț al Dunării, unde se trecea pe gheață, diligența descărcată a trcut legată de un lung otgon. In acel moment trcea o herghelie de cai din care doi au dispărut sub gheață. Diligența trecu și reânhămată am plecat către Dunăre pe care am traversat-o cu o barcă mare și am luat trenul până la Medgidia unde tatăl meu aștepta la gara care este forte aproape de casa noastră.

Am stat opt zile și am plecat spre București luând vaporul pentru Giurgiu și trenul Giurgiu- București. Un voiaj foarte frumos.

În timpul absenței mele la fabrică se instalaseră mașinile de făcut cutii de metal pentru conserve și am fost așa de prost primit, iar Barras mi-a făcut cunoscut că nu mai făceam parte din personal. Era o porcărie căci eu fusesem acela care montase și aranjase fabrica cu mijloacele cele mai primitive.

Această măsură, luată imediat după căsătoria mea, punându-mă în ananghie, am cerut favoarea să mă lase să lucrez ca sudor ceea ce mi-a admis cu multă rea voință.

În timpul celor cîteva zile cât am lipsit, au adus din Elveția un cârnățar ca să conducă fabrica în locul meu.

Era însă un incapabil neștiind să lucreze altceva decât carne de porc. Barras ar fi fost încântat să se debaraseze de mine mâncându-mi cei 35.000 lei partea mea de beneficiu. El s-a comportat foarte urât fată de mine. Contase că, după căsătoria mea, voi putea vărsa la casă o frumoasă sumă care ar fi putut pune pe picioare afacerea, lucru care nu s-a produs deoarece părinții soției mele în afară de casă nu aveau altă avere.Dacă d/an Jeanne nu mi-ar fi împrumutat cei 300 lei la cererea mea, căsătoria nu putea avea loc. Barras ar fi fost încântat să se descotorosească de mine și partea mea de bani cu șiguranță nu mi-ar fi vărsat-o.

Deci am lucrat ca sudor timp de câteva zile fiind ținut la curent cu toate prostiile pe care le făcea numitul Fritz.

Într-o dimineață, Barras veni de la piață cu cinci iepuri mari din care voia să facă cutii cu ghiveci cum făcusem câtva timp înainte.

El agăță aceste animale în atelierul unde se lucrau conservele de carne și se duse să-și bea cafeaua cu lapte.

Fritz, care nu știa să-i prepare se supără și-i aruncă în curte. Iepurii trecură în zbor pe sub nasul lui Barras care se supără.

După ce s-au certat a venit ăn atelierul de sudat cutii și m-a rugat să prepar eu iepurii. Am promis că fac acest lucru după ce voi termina de sudat lotul de cutii în lucru.

Am confecționat deci 100 cutii de jumătate de kilogram cu un ghiveci excepțional cu slănină, ceapă și sos de vin.

Fritz a fost concediat chiar în seara aceea și mi-am reluat locul în fabrică spre mulțumirea personalului care nu-l putea suferii pe elvețian.

După multe intervenții Barras văzu că nu va putea vinde consevele sale fără supravegherea statului român. În acel moment erau 85.000 cutii de 400 gr.

S-a încercat să se plaseze o cantitate de 20.000 cutii plătind căpitanului Bădulescu, care era magazioner la manutanță. Schimbând unul din capace aceste 20.000 de cutii au trecut dar acesta a fost totul și de supărare Barras s-a îmbolnăvit și a murit scurt timp după căsătoria mea.

Am continuat să livrăm manutanței conservele comandate. După moartea lui Barras am mutat fabrica devenită prea mică în alt local în strada Popa Nan nr.2. M-am mutat și eu și locuiam acum cu familia Barras în această fabrică. Dacă bancherii ar fi consimțit să dea avansuri cum făcuseră pentru Barras, totul s-ar fi aranjat, căci afacerile mergeau forte bine. Mama Barras a continuat încă un an sau doi să lucreze sub numele său dar bancherii au sistat avansurile și acesta a fost sfârșitul.

Am plecat la Medgidia unde părinții au făcut tot ce a fost posibil pentru mine. Locuiam la subsol în două camere dar soția mea, draga Caty, nu se putea înțelege cu mama mea care era rea față de ea, așa că am construit o casă mică și ne-am instalat la noi, dar ura continua între cele două femei. Soția mea suferea mult de această stare de lucru. Aveam în acel moment: o băcănie, o cafenea cu biliard, o brutărie cu patru oameni și un atelier de rotărie (fabricat căruțe) cu patru lucrători și doi ucenici.

Râzboiul cu Bulgaria s-a declarat și tăranii îmi datorau mai mult de 35.000 lei. Am fost ruinat. Am plecat la București căutând din nou un loc la o fabrică de conserve.

După câteva încercări am intrat la Ștefănescu la fabrica Grivița unde fabricam cârnații „Jandarmi“ care se vindeau forte bine.

În primăvară am fost angajat ca director la fabrica Staicovici pentru fabricarea conservelor de carne. Aceasta a durat până la venirea germanilor în Romania.

 

urmează!!!
****************

Leave a Reply