Menu

Aurul lui grand-père – 1 Oct 2012

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin
1 octombrie 2012

Aurul lui grand-père.

Am primit vizita fratelui meu Gigi. Ne vedem tot mai rar. În 1986 a emigrat în Australia și acum distanța ne desparte. Acum a venit poate ultima dată. Am înțeles asta din cuvintele lui: dorim să facem o pomenire pentru părinții noștri dela care să-mi iau rămas bun, cu speranța că îi voi regăsii cândva când Dumnezeu va dorii să mă ia în lumea luminoasă a părinților noștri.Inel barbatesc
Așa că ne-am întâlnit. Acum și aici, lăsându-i pe părinții noștri să mai aștepte. Într-un moment de răgaz îmi spune că are un cadou pentru mine. A deschis o cutie mică de bijuterii și mi-a arătat un inel bărbătesc. Un ghiul.
L-am recunoscut imediat. Era inelul lui din tinerețe. Și cum nimic nu este întâmplător vă amintesc povestea lui.
Bunicul Charles era mare moșier la Medgidia. Locuiau pe malul brațului Dunării și se învecinau cu ceea ce oamenii numeau Cartierul Hillerin. Când vremurile bune au apus și comuniștii au hotărât să desființeze proprietatea privată, nobilimea, intelectualitatea și aristocrația româniei regaliste, deci când trebuia șters tot ce avea țara mai bun, s-a făcut naționalizarea. Bunicul cu familia s-a refugiat la București, unde avea un șir de case după care primea chirie. Casele erau zestrea bunicii și în apartamente locuiau și unii copii ai lor. Când am venit eu pe lume și așa cum am în amintire aici locuiau tante Janna, unchiul Francois și tata Louis. Bunicii stăteau împreună cu fiica lor în două camere.
Din tot ce avuseseră nu mai rămăseseră cu nimic. Câteva geamantane franțuzești în care se găseau fețe de masă de damasc, cearceafuri, fețe de pernă cu monogramă, tacâmuri de argint, acte și fotografii. Banii agonisiți se terminaseră repede. Într-un colț era ascunsă singura lor speranță iluzorie. Câteva bijuterii nevandabile și câteva ceasuri de buzunar cu capace de aur. După ani nu s-a mai știut nimic de astea. Au urmat anii de resemnare, conservare și tacită suferință. Tante Janna nu mai era căsătorită și nu avea copii. Exista un oarecare echilibru, ba chiar armonie între frații învecinați.
Fratele meu Gigi / Romeo era cel mai mare dintre nepoți. Când a terminat facultatea a fost sărbătorit și era mândria familiei.
Tanti Janna a dorit să-și arate prețuirea și a amintit de cele câteva capace de ceas de aur ale bunicului.
– Sunt câte unul pentru cei ce fac o facultate, a declarat ea. Din acest aur să-și facă un inel cu blazonul familie, să fie mândrii și să-și amintească de bunicul lor Contele Charles de Hillerin de Pressec, născut bogat în Franța și mort sărac la București.
Așa a rostit și așa a și făcut.
Gigi a primit un capac de ceas de aur și și-a comandat inelul. Numai că vremurile erau altfel decât se dorea. Posesia aurului nemarcat de stat era pedepsită cu închisoarea. Cu relații, cunoștințe, cu risc și frică, cu mare pierdere din valoare aurului topit pe ascuns a luat ființă inelul. După descriere semăna cu cel al bunicului numai că nu avea plăcuța cu blazon. Aceasta trebuia sculptată de bijutier și aplicată inelului brut. Nimeni nu făcea așa ceva, așa că inelul a rămas fără blazon.
Vremurile au afectat tot mai greu moștenirea bunicului. Nepoții la căsătorie aveau nevoie de aur pentru verighete. Cum aur nu se găsea de vânzare, capacele bunicului au căzut pradă timpului, au devenit verighete și blazonul a fost dat uitării.
Tanti Janna nu m-a mai putut ajuta nici pe mine nici pe cei ce mi-au urmat în vârstă. Promisiunea a rămas în amintirea mea și acum învie prin darul fratelui meu.
– Îți las ție inelul ăsta că-l meriți și știi să duci mai departe drapelul familiei. Dacă poți, adaugă-i tu blazonul și dă-l mai departe celui cel va merita.

Acum am și eu o părticică din aurul bunicului Gaga, datorită lui și mulțumită fratelui meu Gigi.
E un dar și o moștenire care mă bucură dar care mă și apasă. Am primit o ștafetă și am datoria să o duc cât mai departe.
Jur străbunilor mei, că nu mă voi face de rușine. Îi voi răzbuna și le voi venera numele.

********

Au mai trecut câteva săptămâni bune. Musafirii au plecat și viața a intrat pe făgașul obișnuit. La fermă era mereu ceva de făcut. Iar acum mi-am propus să rezolv treburile amânate. Mi‐am luat inima în dinți și m-am dus la izvorul din deal.
Apa curgea din spărtura dintre straturile de piatră din inima dealului. Puțin mai jos o adâncitură aduna apa și formase un mic lac. De aici pornea țeava ce ducea apa jos la casă.
În baltă căzuseră frunze ba chiar câteva nuci din imensul nuc ce‐și trăgea rădăcinile de deasupra izvorului. Făcea umbră și parcă păzea și ocrotea poala dealului acolo unde oamenii veneau pe vremuri să ia apă. I se spunea Fântâna de piatră.
Venisem cu mâna goală, fără scule și parcă mi‐era greu să mă întorc acasă.
Unde mai pui că aveam inelul pe mână. Nu‐l purtam decât rar și uite chiar acum uitasem să‐l scot.
Trebuia să curăț plasa din gura țevii. Noroc că aveam mănușile de lucru. Apa era rece ca gheața și m-am grăbit să termin treaba.
Acasă mulțumit de treaba bună mi‐am pus mănușile la uscat și mi-am văzut de muncă.
A doua zi eram la București, departe de casă. Cu mâinile pe volan eram atent la circulația grea a capitalei. Inelul nu‐l aveam pe deget și parcă nu-mi amintesc să‐l fii pus la bijuterii. Chiar așa, parcă nu l-am pus. La hotel mi-a devenit clar. Când mi-am scos mănușile ude inelul, cam larg pe deget, a rămas acolo.
Ajuns acasă primul meu gând a fost să-mi scot inelul din mănușe. Dar mănușa era goală.
Inelul, amintirea bunicului și darul fratelui meu, numai era de găsit. Așa o situație grea. Ce o să fac, cum să o rezolv. Nu puteam spune că l‐am pierdut așa că m-am hotărât ca din aurul ce-l aveam să comand un inel asemănător. Așa am să fac.
Acum e deja luna mai. Cum zboară timpul.
De câteva zile fetele mele sunt în vizită. Au venit la călărie.
Vin rar și acum Silvana vrea să vadă ce mai e nou la grajduri. I‐am arătat noua cameră a călăreților. Încă lucrurile nu sunt ordonate iar vechea cameră rămâne numai pentru accesorii.
Acum șeile sunt așezate pe suporți pe perete. Raftul cu mărunțișuri e încă încărcat cu toate cele. Deranj și dezordine ca la mutat. Silvana mă critică și cu mână de femeie hotărâtă aruncă boarfe, pungi goale și la repezeală încearcă să ajute.
– Uite tată, la ce mai ții toate astea. Mai simplifică-le.
– Unele lucruri nu sunt ale mele, copiii le știu rostul iar eu acolo nu am ce cauta.
– Uite o mănușă desperechiată, un ciorap murdar și rupt, șuruburi și cuie.
Astea de la urma trebuie să fie ale tale. Un copil și-a uitat aici inelul de jucărie.
– Silvana, lasă-l acolo în cutie că o să-l ceară careva.
Arunc o privire, mă uit mai atent. Este inelul meu.
Dar cum a ajuns aici. Iau inelul și o invit pe Silvana să bem o cafea.
Am sa‐ți citesc ceva. Povestea aurului lui grad-pere.
Au trecut cam opt luni de când inelul e pierdut. Și acum l‐ai găsit tu.
Și-mi amintesc vorbele fratelui meu: să‐l dai mai departe celui cel va merita.
Soarta face ca tu să găsești, ceea ce nu trebuia să rămână pierdut și ceea ce tocmai ție urmează să‐ți aparțină. Afectați, lăcrimăm amândoi.
– Dar nu te bucura, un pic mai ai de așteptat.
– Da tată, dar acum știu ce!

********

Leave a Reply