Menu

Elogiere (ro)* – 9 Iul 2011

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin
Toscana 09.07.2011

E L O G I E R E

La cununia fiicei mele Silvana.

Cal mireasa

Dragi oaspeți,
Primul semn al batrâneții este când nu-ți poți stăpânii emoțiile. Să nu vă lăsați impresionați, eu când sunt fericit, îmi pierd vocea și plâng.
Fiindcă eu locuiesc la țară, supun atenției dumneavoastră, o lecție de agricultură.
Încă din copilărie am învățat de la tatăl meu, că e bine să plantezi un pom.
El va crește.
Azi aici, țăranului îi vine greu să vorbesc despre o pierdere, căci el pierde o fată.
Dar se pare că nu este ceva rău, fiindcă vă văd pe toți bucuroși.
Sunt martorul obiectiv al desfășurării evenimentelor.
Dacă îmi adun gândurile, le contopesc și le privesc detașat, pot face un bilanț.
Căci pomișorul crește.
Trebuie să-l îngrijești cu puțină dragoste, cu dans la școala de balet, cu muzică la pian, cu vacanțe la mare și călărie în weekend.
Vin anii când mergi la școală. Înveți din ce-ți spune profesoara și din ce vezi în casă. Am învățat să merg pe bicicletă și să nu mint niciodată.
Cînd am văzut la teatrul de copii, piesa Peterchen Mondfahrt, și cînd sala țipa de entuziasm am știut că actrița în rolul principal, mica Silvana, a depășit ștacheta succesului și nimic nu o mai poate opri.
O tânără fată a fugit în lume, și-a creat propriul drum și ne-a demonstrat că succesul este palpabil și că prin încredere în forțele proprii poți configura viitorul. A plecat cu rucksacul cam gol dar cu speranțe izvorâte din sufletul ei curat. Am fost poate temători și ne-a încercat neîncrederea. Dar faptele vorbesc de la sine.
Pomișorul parcă a prins viață, are ramuri frumoase și a dat primele fructe.
Am fost invitat la festivități, la petreceri, evenimente unde talentul de organizator au înconjurat-o de colegi și prieteni. Când mă uit în jurul meu parcă îi văd cu zîmbetul de adolescenți cu prima țigare și bere în mână. Sunt aceeași de atunci. Dacă sunt și acum împreună, înseamnă că rădăcinile pomului sunt adânci. Vântul care-i bate printre frunze ne-a purtat de la München, ba la Magdeburg, ba la Berlin, am cunoscut Avandgard și am cutreierat Ibiza. Am învățat că te poți aștepta la orice.
Căci pomul crește.

Un butoi de apă a prins viața în imaginația ei, s-a numit Kubik și a creat castele. A cucerit lumea însoțit de o fată curajoasă, și și-au zis Balestra Berlin.
Kubik deși are colțuri, se rostogolește neoprit: Berlin, Barcelona, Lisabona, Frankfut, Viena, Bucuresti, Dubai, America, Polonia și tot înainte. Cine ar fi crezut?
Sunt atât de mândru căci și aici, o mică parte din mine se ascunde.

Pomul e acum mai înalt ca mine. E puternic, dar îi lipsește ceva.
Eu nepriceputul, țăran începător, am uitat să-l altoiesc. Și iată că soarta îndreaptă greșeala mea de atunci.
Atâția ani n-am observat că foarte aproape, aproape lipit, mai crește un pom. Unul mai puternic, mai frumos.
Parcă ramurile lor s-au împreunat și e greu să le mai deosebești frunzele. Nu ne rămâne decât să-i admirăm împreună.
Să-i lăudăm ca sunt de soi bun, că cerul s-a înălțat și nimic nu le stă în cale să se bucure de soare.
Iar noi la umbra lor ne vom aminti mereu că undeva în Toscana, Dumnezeu a redescoperit și binecuvântat Fericirea.

Leave a Reply