Menu

Mircea Vulcănescu 2

Interviu. Margarita Vulcănescu:
„Viața mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn!“

de Zoltán Rostás , 23 ianuarie 2015

Mircea Vulcănescu a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali români din perioada interbelică. Economist, filolog, filosof, sociolog și profesor de etică. La 9 octombrie 1946, comuniștii îl condamnă la opt ani de temniță grea. Moare în închisoarea de la Aiud, la 48 de ani, după ce se sacrifică, culcându-se pe ciment, ca o saltea, pentru a salva viața unui coleg de celulă mai tânăr suferind de plămâni. A lăsat posterității și popularul îndemn: „Să nu ne răzbunați!“.

Screenshot 2015-07-24 19.41.37

Mircea și Margarita Vulcănescu

Publicăm pasaje dintr-un interviu mai amplu acordat de Margarita Vulcănescu, soția filosofului, profesorului Zoltán Rostás.

Margarita Vulcănescu: Viaţa mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn! Neasemănată! Şi parcă neomenească! Că era o minune de om!… Aşa! Şi neaşteptată! Că îţi spusei: aveam cu şapte ani mai mult, şi niciodată nu mă gândeam să mă mărit! Eram hotărâtă să nu mă mărit.

Zoltán Rostás: De ce?

M.V.: Pentru că nu eram frumoasă, nu aveam bani, şi nu vroiam să fiu aşa… să fiu datoare cuiva. Vroiam să fiu independentă, şi pe seama mea. (râde.) Şi eu nu întrevedeam decât ceva aşa… care să nu fie… şi nu ceva…! Ceva care să nu depăşească considerentele astea.

Z.R.: Judecând după fotografia asta, pe care am văzut-o, l-aţi cunoscut mult mai înainte…

M.V.: Da, l-am cunoscut… Adică, e foarte ciudat… Eu mi-am scris jurnalul. De când eram mică. Nu întotdeauna, e adevărat. Că nu scriu anumite neplăceri de acasă, pe alea nu le pomenesc.

Z.R.: Dar nu mai aveţi jurnalul?

M.V.: Ba da! Când a ars casa din Calea Victoriei, Mircea, care lucra la Finanţe, a dat o fugă acolo şi a luat iconostasul nostru şi jurnalul meu! „Mircea, dar asta ţi-ai găsit să aduci? Bine, icoanele bineînţeles! Dar jurnalul meu!… Când sunt atâtea cărţi…!“ „Lasă, lasă. Mai târziu o să-ţi pară bine că îl ai.“

Z.R.: Formidabil! Până când aţi continuat să scrieţi?

M.V.: Până când n-am mai putut să văd (râde). De exemplu când am fost fericită, n-am scris. N-am scris: les peuples heureux n’ont pas d’histoire ziceau francezii. Şi afară de asta, mai apăruseră un fel de calendare-agende cu doar atâta pentru fiecare zi. Acolo mai scriam, notam scurt.

Z.R.: E un document extraordinar!

M.V.: ÃŽn timpul vacanÅ£elor trebuia să mergem la mare sau la munte cu copii. El trebuia să stea la BucureÅŸti, până la sfârÅŸitul săptămânii, că avea treabă la minister. Dar când era liber, se ducea în Calea Victoriei, unde găsea pe soră-mea, găsea casa, ÅŸi îmi citea jurnalul. ÃŽntr-o bună zi, zice: „Ştii că m-am găsit în jurnalul tău? Uite: în ziua de 11 noiembrie 1918“. Am plecat de acasă singură ÅŸi în drum m-am întâlnit cu fratele meu ÅŸi cu un coleg – cu fratele meu ăl mare, si cu un coleg al lui. Am schimbat două-trei vorbe ÅŸi am mers mai departe. M-am mai întâlnit ÅŸi cu o prietenă de ÅŸcoală, din liceu, Didi Negrea, ÅŸi cu mama ei, ÅŸi cu surioara mică. Åži au zis: „Hai, vino cu noi la cinematograf.“ „Nu, nu, nu, nu, nu. Mă duc mai departe. Åži încă cu cineva, acum am uitat, nu mai ÅŸtiu. Åži pe Bulevardul Facultăţii, Elisabeta, am luat-o la stânga ÅŸi am ajuns în faÅ£a facultăţii, cu faÅ£a spre Mihai Viteazul, spre statuie. Åži am văzut un tânăr ‘nalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, ÅŸi vorbind. Åži lumea asculta, ÅŸi lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea ÅŸi el vorbea, vorbea, vorbea. Åži pe urmă, lumea a aplaudat ca nu ÅŸtiu ce! Åži tânărul s-a coborât. Åži ăla era Mircea! ÃŽl urcase Jean Duca, care era ministru pe atunci. Åži în jurnal, în ziarul de atunci, acelaÅŸi lucru e spus. Åži zice: „studentul Vulcănescu“. Nu era student: avea 14 sau 16 ani. Cât avea în 1918? 14 ani. Åži vorbise el, fără să ÅŸtiu cine era.

Z.R.: De ce vorbea?

M.V.: Era eliberarea ÅŸi unirea! Ah! Era în ’18; în toamna lui ’18. Da, da, da. Atunci era ziua. Da, e extraordinar! Că eu habar n-aveam că exista… tânărul ăsta! Habar n-aveam. Åži el habar n-avea. Åži e extraordinar că am mers neîntrerupt: m-am întâlnit cu trei persoane ÅŸi eu tot înainte am mers. Pe urmă l-am auzit la seminar la Gusti. Am intrat la facultate. Åži eu nu mă manifestam în nici un fel, doar că iscăleam hârtia aia de prezenţă. Dar altminterea, n-am luat niciodată să tratez un subiect, să mi se audă glasul. Åži erau tinerii ăştia: era Stelian Mateescu, era Paul Sterian, Claudian… Era o plăcere să-i asculÅ£i! Dar dintre toÅ£i, Mircea era ăl mai… deÅŸtept! Ä‚l mai straÅŸnic! Åži am scris eu în jurnalul meu aÅŸa: „Astăzi, spre marea mea mirare – dar în franÅ£uzeÅŸte scriam – am descoperit că Vulcănescu este aÅŸa de deÅŸtept! Nu-mi închipuiam“…(râde) Nu-mi închipuiam, pentru că era prea frumos! Åži avea ÅŸi un mic defect: niÅ£el, era niÅ£el peltic. ÃŽnsă se corijase. Dar atunci pe când era… Era încă foarte tânăr: avea 18 ani! 18-19 ani. Åži el a citit asta! (râde) […] S-a plănuit o excursie la Râmnicul Sărat. Nu! La Râmnicul Vâlcii. Åži Mircea căra saltelele, ca să ni se pregătească patul pentru noapte. Căra saltele… Nu se dădea în lături de la nimic! De la nimic! Se încingea cu cordonul ăla pe care îl poartă bărbaÅ£ii, aÅŸa… Ei, ÅŸi lua rucsacurile fetelor care nu puteau să le ducă bine, pentru că li se părea prea greu, ÅŸi le atârna aici, de jur împrejur, ÅŸi urca cu o uÅŸurinţă! Era ÅŸi subÅ£irel. SubÅ£ire ÅŸi înalt. Åži îi ajuta pe cei neobiÅŸnuiÅ£i cu muntele. Åži pe mine m-a ajutat foarte mult. M-a învăţat să fac excursii. Că mi-era ÅŸi ruÅŸine să arăt mereu că nu pot! AÅŸa că, vrând-nevrând…! Åži se repezea la orice! Altă dată îşi dăduse hainele unui cerÅŸetor. Sărac. ÃŽn fine. Nu era aÅŸa ceva special: făcea asta mereu, mereu, mereu. Pasărea este o mănăstire ÅŸi un lac. […] Altă dată È™i-au zis să petreacă o Duminică. Åži s-au urcat în barcă. Erau ÅŸapte. Băiatul, Bebe Ionescu, foarte gras, a început să… Mi se pare că i-a căzut pălăria în apă, sau nu ÅŸtiu ce, ÅŸi a început să joace aÅŸa, cu barca. Barca s-a răsturnat, ÅŸi au ajuns cu toÅ£ii în fundul apei. Mircea ÅŸtia să înoate. Micaela Eleutheriade ÅŸtia un pic. Ä‚ilalÅ£i nu ÅŸtiau deloc. Barca s-a răsturnat, aÅŸa, ÅŸi Mircea, care era foarte săritor… Åžtii, nu era ceva, să fie nevoie de cineva, să nu fie el acolo! A înotat ÅŸi i-a scos. A scos pe domniÅŸoara aia Gănescu, a scos pe Micaela – care mai ÅŸtia – l-a ajutat, că mai ÅŸtia să înoate. A scos pe a treia persoană, nu ÅŸtiu, nu era Anina. Era altcineva. Åži Ella Ionescu s-a agăţat de picioarele lui când scotea pe cineva, aÅŸa că el, ca să se elibereze, că-l trăgea în jos… s-a eliberat. Le scotea ÅŸi le punea să se rezeme de barca întoarsă pe dos. Åžtii? Åži atunci, pe urmă s-a scoborât ca să scoată pe Ella ÅŸi pe Bebe, care erau foarte graÅŸi. Åži nu i-a mai găsit. Åži când a ieÅŸit, istovit, a leÅŸinat pe malul lacului…Când i-au scos, nu mai trăiau… Åži asta l-a tulburat în aÅŸa hal, încât nu-ÅŸi mai găsea nici credinÅ£a, nici sufletul. AÅŸa l-a tulburat de grozav.

Z.R.: M-am întrebat cum de dumneavoastră v-aţi împrietenit?

M.V.: Da, ne-am împrietenit aşa de mult, încât aveam încredere foarte mare, şi-i spuneam nişte lucruri, multe lucruri despre mine, care nu-l priveau pe el… Şi eu, probabil că aveam şi eu o natură… un fel… în fine, găseam acolo cum să-i spun, şi să mă înţeleg cu el. Şi ne înţelegeam. Şi el… era seducător. Era foarte… foarte… Şi în acelaşi timp impunea un fel de distanţă. Da. Aşa că îl consideram… Era foarte amabil, foarte îndatoritor, foarte aşa! Ţi se părea că era aşa ceva… Și ceremonios. Şi eu… pe mine mă intimida foarte mult; adică era… avea o politeţe, aşa, care te ţinea la distanţă. Aşa cum avea şi Enescu. Dar la Mircea era mai… ceva mai cald decât la Enescu.

Z.R.: A fost condamnat pe câţi ani?

M.V.: Pe opt ani.

Z.R.: Pe opt ani? Şi din aceştia, câţi a trăit?

M.V.: Şase. Şase, că între timp a fost dus la Jilava, se pare că dintr-o greşeală, că s-a dus pentru un alt Vulcănescu, că nu era vorba de el. Şi acolo a fost dus în carceră. Era în ianuarie, în frig şi ger. Şi au fost cinci, se pare. Şi unul din ei, mai tânăr, un oarecare Lăzărescu, a leşinat sau era gata să leşine, mai tânăr. Şi ei, în carceră intră în cămaşă sau în pielea goală, nu ştiu cum, aşa, sunt dezbrăcaţi. Şi Mircea l-a luat în braţe. Or, se pare că este apă, cred, umezeală, la Jilava. S-a întins pe jos şi l-a încălzit. A spus: „Este mai tânăr decât noi şi trebuie să trăiască”… nu ştiu… „că are şi copii”. Şi de acolo a ieşit cu o bronşită, o pneumonie. Şi pe urmă a fost mult timp bolnav. Eu, în timpul ăsta nu puteam să ajung la el şi făceam mereu petiţii, vroiam să-i trimet – era o doctorie atunci, pe care mi-o trimetea soră-mea din străinătate… nu mai ştiu cum se chema, împotriva tuberculozei. Şi-i trimeteam şi mereu eram refuzată. Mereu mă duceam cu o petiţie în strada de pe lângă Catedrala Catolică, în Strada Lutherană. Acolo era direcţia închisorilor. N-am mai putut să răzbesc, nici să-l văd! Să-i trimet! E curios. A fost ceva, o încurcătură: în ultima carte poştală îmi cerea cinci kilograme în loc de trei, şi părea aşa, cu un fel de nădejde. Şi pe urmă, brusc, a fost întrerupt. Şi pachete, şi tot… Tot, tot.

Z.R.: Şi cum, când aţi aflat că a murit? Imediat?

M.V.: Nu. Întâi mi s-a spus aşa: „Am auzit că a murit”. „Nu se poate!”, mi-a spus un domn pe care-l vedeam la Biserică, la Sfânta Vineri.  Mircea? Nu! Nu se poate. Mircea nu moare… Pe urmă mi-a spus-o o doctoriţă, o doctoriţă bună, de copii, doctoriţa Nuţi Mateescu, care îl cunoscuse. Venise întotdeauna la fetiţe când erau bolnave. Şi mi-a spus: „Am auzit că domnul Vulcănescu s-a prăpădit.” „Nu, nu se poate! Nu se poate.” Credeam că nu e posibil. „Vai, vai! un om ca el! Nici într-o sută de ani nu mai întâlneşti aşa un om !” Şi pe urmă, într-o zi, când e o sărbătoare… Nu „Întâmpinarea Domnului” – „Intrarea în Biserică”, ştii, când Maica Domnului este dusă, fetiţă mică, la biserică. Ştii, acolo: hramul este la Biserica Sfinţilor din Calea Moşilor, de pe lângă Bulevardul Domniţei, în strada   Sfinţilor. Şi fusesem acolo. M-am întors şi seara trebuia să merg la nişte prietene în Ştirbei Vodă. Mi se adusese un bileţel care fusese trimes la vechea noastră casă. Dar eu eram deja aici. Fuseserăm scoşi. Şi pe bileţel scria: „Să vă prezentaţi, pentru ca averea defunctului Mircea Vulcănescu să treacă în patrimoniul Statului.”

„Ce prostii sunt astea! Au luat averea toată şi acum îl confundă cu Mihail Vulcănescu, tatăl lui! De ce să fie vorba de el!” Şi m-am dus la prietenele mele. Dar lucrul ăsta mi-a rămas în cap, aşa. Am stat acolo, am stat de vorbă, dar lucrul ăla tot lucra. Când am plecat de acolo din ce în ce mai mult mă dumiream că era vorba de Mircea. Trebuia să ne prezentăm la prefect sau la nu ştiu ce, ca să treacă averea lui… Dar averea lui fusese luată, că noi eram aici la doctorul Sturdza. Fusesrăm scoase pe bancă în curte şi ni se spusese că republica n-are nici o datorie faţă de noi. Iar noi am fost luate şi aduse aici de doctorii Sandu şi Nina Sturdza. Mai venise şi Xenia Costa-Foru să ne spună că ei aveau o casă mare pe Dealul Mitropoliei, mare-mare. Aveau foarte mult loc. Şi venise cu câteva luni înainte, să-mi spună să ştiu că găsesc la ele un mic apartament…. Însă în timpul ăsta, fraţii ei au fost scoşi şi au venit la Bucureşti. Aşa că se ocupase ce ne rezervase. Că ne rezervase ceva foarte bun: două odăi, sală de baie, aşa, independent, în casa aia mare. O casă mare pe Dealul Mitropoliei. Şi atunci, a venit doctorul Sturdza, pe care îl cunoşteam foarte puţin. Aveam prieteni comuni, dar nu ne cunoşteam prea mult. Aşa, îi ştiam.

Z.R.: Dar a avut curaj!

M.V.: A avut curaj, da! A avut curaj, pentru că … Mai întâi că foarte mulÅ£i erau scoÅŸi din loc… au pierdut casele. Åži afară de asta erau ÅŸi deocheaÅ£i. Åži au avut greutăţi ÅŸi interogatoriu. Åži au avut curajul ÅŸi bunătatea să ne ia la ei! Era un apartament pentru o familie ÅŸi stăteam cu ei. Åži aÅŸa… Åži atunci, când m-am întors acasă, am ÅŸtiut că era vorba de Mircea. Åži atunci am trimes pe fratele meu. Åži s-a dus fratele meu cu fostul secretar al lui Mircea, un domn Vasilescu. S-au dus la percepÅ£ie, unde trebuia să mă duc eu. Åži acolo, frate-meu a văzut aÅŸa, pe furiÅŸ, ÅŸi ÅŸi-a scris pe manÅŸetă data morÅ£ii lui Mircea: 28 octombrie 1952.

[…] Z.R.: De unde îl cunoÅŸtea Antonescu?

M.V.: Păi era faimos ca economist… Era faimos prin deşteptăciunea lui, prin puterea lui de muncă. Îi mersese vestea. Se ştia. Se ştia… dealtfel când a venit de la Paris, unde lucrase, şi a trecut o jumătate de doctorat. N-a trecut mai mult. Pentru că era… Pentru asta lăsa lucrurile. Mamă-sa îl tot zorea, mama lui: „Mircică, doctoratul! Mircică doctoratul!” Şi el spunea: „Mama nu înţelege că eu vreau să-mi trec doctoratul când oi fi foarte, oi fi foarte bine pregătit, când oi şti foarte bine. Aşa ca să fiu – nu spunea „să fiu deasupra doctoratului – dar, zice, atunci se trece doctoratul, când… Nu înainte de a poseda tot ce poţi!” Avea teoria lui. Era mult, mult mai iniţiat şi mult mai evoluat decât… poate decât mulţi. Eu am trecut capacitatea împreună cu unii „doctori”. Doctori în literatură, în filosofie, şi nu corespundeau. Cu…

Z.R.: Cu titlul.

M.V.: Cu titlul. Delvé (râde). Mircea era faimos. Dealtfel, când a venit de la Paris, fără să facă nici o stăruinţă, nici o intervenţie, a fost numit la Oficiul de Studii, la Ministerul de Finanţe. Şi de atunci a început să lucreze foarte mult. Erau patru sau cinci. El zicea: „Asta datorez tatălui meu”. Pentru că tată-său fusese inspector la Finanţe. Şi fusese strict! Şi ca muncă, şi ca cinste, încât lăsase o amintire.

Z.R.: După ce a venit de la Paris şi a fost numit la acest Oficiu de Studii, a lucrat în continuare fără întrerupere la Ministerul de Finanţe?

M.V.: Da, n-a mai scăpat. N-a mai scăpat!

Z.R.: Dar n-a părăsit nici Catedra de Etică.

M.V.: Nu, n-a părăsit-o. Avea jumătate. Avea Catedra de Etică…

[…] Z.R.: Dar n-a scris decât destul de puţin, faţă de capacitatea lui…

M.V.: Păi, de-asta era supărat pe slujba asta, la Minister! „De ce nu mă lasă pe mine? De ce nu sunt eu lăsat să scriu? Să scriu!” Da. Se culca, să zicem, la douăsprezece-unu, mai bătea la maÅŸină în odaia de alături, pe urmă venea, se culca. Pe la cinci se trezea, ÅŸi-mi spunea ce s-a gândit să scrie ÅŸi se ducea la maÅŸina de scris, mai scria, probabil că nota ceea ce vroia să scrie ÅŸi îi venise în minte. Åži pe urmă venea iar ÅŸi se culca, până se făcea ceasul… nu ÅŸtiu, ÅŸase ÅŸi jumătate, când se ducea în baie ÅŸi până venea vremea de trebuia să se ducă la Minister. Åži în timpul ăsta, în baie, răzându-se, îmbrăcându-se, recita, cânta de obicei.

Avea o memorie extraordinară, ştii? Şi un fel de… Juca şi teatru. În fine, toate astea… Era o… bogăţie. Şi recita şi din poeţi francezi, şi englezi, şi din nemţi. Şi din români. Alecsandri, Eminescu… „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Da. Şi pe urmă, până să plece… Bine, mai vorbeam între timp, mai nu ştiu ce. Eu îl ascultam cu mare plăcere…. Învăţa şi avea şi o memorie!… că ştia toate. Şi a avut un mare entuziasm pentru Jean Cocteau. Noi, aici, credeam că le inventă şi că, adică, e o fantezie aşa, trecătoare, că nu se poate să-l farmece atâta poezia lui Cocteau. Dar îl fermeca! „De ce nu mă lasă să scriu?” Trebuia să lucreze. Când era vorba de buget, trei zile şi trei nopţi el stătea la Minister. Acolo se rădea, acolo mânca. Şi… cine ştie ce mânca. Ciocolată. Şi probabil că îi mai aducea ceva. Şi mama lui se îngrijora: „Vai de mine, Mircică, ce-o fi făcând? Unde este? Să nu i se fi…”

Leave a Reply