Menu

Mircea Vulcănescu 2

Interviu. Margarita Vulcănescu:
„Viața mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn!“

de Zoltán Rostás , 23 ianuarie 2015

Mircea Vulcănescu a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali români din perioada interbelică. Economist, filolog, filosof, sociolog și profesor de etică. La 9 octombrie 1946, comuniștii îl condamnă la opt ani de temniță grea. Moare în închisoarea de la Aiud, la 48 de ani, după ce se sacrifică, culcându-se pe ciment, ca o saltea, pentru a salva viața unui coleg de celulă mai tânăr suferind de plămâni. A lăsat posterității și popularul îndemn: „Să nu ne răzbunați!“.

Screenshot 2015-07-24 19.41.37

Mircea și Margarita Vulcănescu

Publicăm pasaje dintr-un interviu mai amplu acordat de Margarita Vulcănescu, soția filosofului, profesorului Zoltán Rostás.

Margarita Vulcănescu: Viaţa mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn! Neasemănată! Şi parcă neomenească! Că era o minune de om!… Aşa! Şi neaşteptată! Că îţi spusei: aveam cu şapte ani mai mult, şi niciodată nu mă gândeam să mă mărit! Eram hotărâtă să nu mă mărit.

Zoltán Rostás: De ce?

M.V.: Pentru că nu eram frumoasă, nu aveam bani, şi nu vroiam să fiu aşa… să fiu datoare cuiva. Vroiam să fiu independentă, şi pe seama mea. (râde.) Şi eu nu întrevedeam decât ceva aşa… care să nu fie… şi nu ceva…! Ceva care să nu depăşească considerentele astea.

Z.R.: Judecând după fotografia asta, pe care am văzut-o, l-aţi cunoscut mult mai înainte…

M.V.: Da, l-am cunoscut… Adică, e foarte ciudat… Eu mi-am scris jurnalul. De când eram mică. Nu întotdeauna, e adevărat. Că nu scriu anumite neplăceri de acasă, pe alea nu le pomenesc.

Z.R.: Dar nu mai aveţi jurnalul?

M.V.: Ba da! Când a ars casa din Calea Victoriei, Mircea, care lucra la Finanţe, a dat o fugă acolo şi a luat iconostasul nostru şi jurnalul meu! „Mircea, dar asta ţi-ai găsit să aduci? Bine, icoanele bineînţeles! Dar jurnalul meu!… Când sunt atâtea cărţi…!“ „Lasă, lasă. Mai târziu o să-ţi pară bine că îl ai.“

Z.R.: Formidabil! Până când aţi continuat să scrieţi?

M.V.: Până când n-am mai putut să văd (râde). De exemplu când am fost fericită, n-am scris. N-am scris: les peuples heureux n’ont pas d’histoire ziceau francezii. Şi afară de asta, mai apăruseră un fel de calendare-agende cu doar atâta pentru fiecare zi. Acolo mai scriam, notam scurt.

Z.R.: E un document extraordinar!

M.V.: În timpul vacanţelor trebuia să mergem la mare sau la munte cu copii. El trebuia să stea la Bucureşti, până la sfârşitul săptămânii, că avea treabă la minister. Dar când era liber, se ducea în Calea Victoriei, unde găsea pe soră-mea, găsea casa, şi îmi citea jurnalul. Într-o bună zi, zice: „Ştii că m-am găsit în jurnalul tău? Uite: în ziua de 11 noiembrie 1918“. Am plecat de acasă singură şi în drum m-am întâlnit cu fratele meu şi cu un coleg – cu fratele meu ăl mare, si cu un coleg al lui. Am schimbat două-trei vorbe şi am mers mai departe. M-am mai întâlnit şi cu o prietenă de şcoală, din liceu, Didi Negrea, şi cu mama ei, şi cu surioara mică. Şi au zis: „Hai, vino cu noi la cinematograf.“ „Nu, nu, nu, nu, nu. Mă duc mai departe. Şi încă cu cineva, acum am uitat, nu mai ştiu. Şi pe Bulevardul Facultăţii, Elisabeta, am luat-o la stânga şi am ajuns în faţa facultăţii, cu faţa spre Mihai Viteazul, spre statuie. Şi am văzut un tânăr ‘nalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, şi vorbind. Şi lumea asculta, şi lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea şi el vorbea, vorbea, vorbea. Şi pe urmă, lumea a aplaudat ca nu ştiu ce! Şi tânărul s-a coborât. Şi ăla era Mircea! Îl urcase Jean Duca, care era ministru pe atunci. Şi în jurnal, în ziarul de atunci, acelaşi lucru e spus. Şi zice: „studentul Vulcănescu“. Nu era student: avea 14 sau 16 ani. Cât avea în 1918? 14 ani. Şi vorbise el, fără să ştiu cine era.

Z.R.: De ce vorbea?

M.V.: Era eliberarea şi unirea! Ah! Era în ’18; în toamna lui ’18. Da, da, da. Atunci era ziua. Da, e extraordinar! Că eu habar n-aveam că exista… tânărul ăsta! Habar n-aveam. Şi el habar n-avea. Şi e extraordinar că am mers neîntrerupt: m-am întâlnit cu trei persoane şi eu tot înainte am mers. Pe urmă l-am auzit la seminar la Gusti. Am intrat la facultate. Şi eu nu mă manifestam în nici un fel, doar că iscăleam hârtia aia de prezenţă. Dar altminterea, n-am luat niciodată să tratez un subiect, să mi se audă glasul. Şi erau tinerii ăştia: era Stelian Mateescu, era Paul Sterian, Claudian… Era o plăcere să-i asculţi! Dar dintre toţi, Mircea era ăl mai… deştept! Ăl mai straşnic! Şi am scris eu în jurnalul meu aşa: „Astăzi, spre marea mea mirare – dar în franţuzeşte scriam – am descoperit că Vulcănescu este aşa de deştept! Nu-mi închipuiam“…(râde) Nu-mi închipuiam, pentru că era prea frumos! Şi avea şi un mic defect: niţel, era niţel peltic. Însă se corijase. Dar atunci pe când era… Era încă foarte tânăr: avea 18 ani! 18-19 ani. Şi el a citit asta! (râde) […] S-a plănuit o excursie la Râmnicul Sărat. Nu! La Râmnicul Vâlcii. Şi Mircea căra saltelele, ca să ni se pregătească patul pentru noapte. Căra saltele… Nu se dădea în lături de la nimic! De la nimic! Se încingea cu cordonul ăla pe care îl poartă bărbaţii, aşa… Ei, şi lua rucsacurile fetelor care nu puteau să le ducă bine, pentru că li se părea prea greu, şi le atârna aici, de jur împrejur, şi urca cu o uşurinţă! Era şi subţirel. Subţire şi înalt. Şi îi ajuta pe cei neobişnuiţi cu muntele. Şi pe mine m-a ajutat foarte mult. M-a învăţat să fac excursii. Că mi-era şi ruşine să arăt mereu că nu pot! Aşa că, vrând-nevrând…! Şi se repezea la orice! Altă dată îşi dăduse hainele unui cerşetor. Sărac. În fine. Nu era aşa ceva special: făcea asta mereu, mereu, mereu. Pasărea este o mănăstire şi un lac. […] Altă dată și-au zis să petreacă o Duminică. Şi s-au urcat în barcă. Erau şapte. Băiatul, Bebe Ionescu, foarte gras, a început să… Mi se pare că i-a căzut pălăria în apă, sau nu ştiu ce, şi a început să joace aşa, cu barca. Barca s-a răsturnat, şi au ajuns cu toţii în fundul apei. Mircea ştia să înoate. Micaela Eleutheriade ştia un pic. Ăilalţi nu ştiau deloc. Barca s-a răsturnat, aşa, şi Mircea, care era foarte săritor… Ştii, nu era ceva, să fie nevoie de cineva, să nu fie el acolo! A înotat şi i-a scos. A scos pe domnişoara aia Gănescu, a scos pe Micaela – care mai ştia – l-a ajutat, că mai ştia să înoate. A scos pe a treia persoană, nu ştiu, nu era Anina. Era altcineva. Şi Ella Ionescu s-a agăţat de picioarele lui când scotea pe cineva, aşa că el, ca să se elibereze, că-l trăgea în jos… s-a eliberat. Le scotea şi le punea să se rezeme de barca întoarsă pe dos. Ştii? Şi atunci, pe urmă s-a scoborât ca să scoată pe Ella şi pe Bebe, care erau foarte graşi. Şi nu i-a mai găsit. Şi când a ieşit, istovit, a leşinat pe malul lacului…Când i-au scos, nu mai trăiau… Şi asta l-a tulburat în aşa hal, încât nu-şi mai găsea nici credinţa, nici sufletul. Aşa l-a tulburat de grozav.

Z.R.: M-am întrebat cum de dumneavoastră v-aţi împrietenit?

M.V.: Da, ne-am împrietenit aşa de mult, încât aveam încredere foarte mare, şi-i spuneam nişte lucruri, multe lucruri despre mine, care nu-l priveau pe el… Şi eu, probabil că aveam şi eu o natură… un fel… în fine, găseam acolo cum să-i spun, şi să mă înţeleg cu el. Şi ne înţelegeam. Şi el… era seducător. Era foarte… foarte… Şi în acelaşi timp impunea un fel de distanţă. Da. Aşa că îl consideram… Era foarte amabil, foarte îndatoritor, foarte aşa! Ţi se părea că era aşa ceva… Și ceremonios. Şi eu… pe mine mă intimida foarte mult; adică era… avea o politeţe, aşa, care te ţinea la distanţă. Aşa cum avea şi Enescu. Dar la Mircea era mai… ceva mai cald decât la Enescu.

Z.R.: A fost condamnat pe câţi ani?

M.V.: Pe opt ani.

Z.R.: Pe opt ani? Şi din aceştia, câţi a trăit?

M.V.: Şase. Şase, că între timp a fost dus la Jilava, se pare că dintr-o greşeală, că s-a dus pentru un alt Vulcănescu, că nu era vorba de el. Şi acolo a fost dus în carceră. Era în ianuarie, în frig şi ger. Şi au fost cinci, se pare. Şi unul din ei, mai tânăr, un oarecare Lăzărescu, a leşinat sau era gata să leşine, mai tânăr. Şi ei, în carceră intră în cămaşă sau în pielea goală, nu ştiu cum, aşa, sunt dezbrăcaţi. Şi Mircea l-a luat în braţe. Or, se pare că este apă, cred, umezeală, la Jilava. S-a întins pe jos şi l-a încălzit. A spus: „Este mai tânăr decât noi şi trebuie să trăiască”… nu ştiu… „că are şi copii”. Şi de acolo a ieşit cu o bronşită, o pneumonie. Şi pe urmă a fost mult timp bolnav. Eu, în timpul ăsta nu puteam să ajung la el şi făceam mereu petiţii, vroiam să-i trimet – era o doctorie atunci, pe care mi-o trimetea soră-mea din străinătate… nu mai ştiu cum se chema, împotriva tuberculozei. Şi-i trimeteam şi mereu eram refuzată. Mereu mă duceam cu o petiţie în strada de pe lângă Catedrala Catolică, în Strada Lutherană. Acolo era direcţia închisorilor. N-am mai putut să răzbesc, nici să-l văd! Să-i trimet! E curios. A fost ceva, o încurcătură: în ultima carte poştală îmi cerea cinci kilograme în loc de trei, şi părea aşa, cu un fel de nădejde. Şi pe urmă, brusc, a fost întrerupt. Şi pachete, şi tot… Tot, tot.

Z.R.: Şi cum, când aţi aflat că a murit? Imediat?

M.V.: Nu. Întâi mi s-a spus aşa: „Am auzit că a murit”. „Nu se poate!”, mi-a spus un domn pe care-l vedeam la Biserică, la Sfânta Vineri.  Mircea? Nu! Nu se poate. Mircea nu moare… Pe urmă mi-a spus-o o doctoriţă, o doctoriţă bună, de copii, doctoriţa Nuţi Mateescu, care îl cunoscuse. Venise întotdeauna la fetiţe când erau bolnave. Şi mi-a spus: „Am auzit că domnul Vulcănescu s-a prăpădit.” „Nu, nu se poate! Nu se poate.” Credeam că nu e posibil. „Vai, vai! un om ca el! Nici într-o sută de ani nu mai întâlneşti aşa un om !” Şi pe urmă, într-o zi, când e o sărbătoare… Nu „Întâmpinarea Domnului” – „Intrarea în Biserică”, ştii, când Maica Domnului este dusă, fetiţă mică, la biserică. Ştii, acolo: hramul este la Biserica Sfinţilor din Calea Moşilor, de pe lângă Bulevardul Domniţei, în strada   Sfinţilor. Şi fusesem acolo. M-am întors şi seara trebuia să merg la nişte prietene în Ştirbei Vodă. Mi se adusese un bileţel care fusese trimes la vechea noastră casă. Dar eu eram deja aici. Fuseserăm scoşi. Şi pe bileţel scria: „Să vă prezentaţi, pentru ca averea defunctului Mircea Vulcănescu să treacă în patrimoniul Statului.”

„Ce prostii sunt astea! Au luat averea toată şi acum îl confundă cu Mihail Vulcănescu, tatăl lui! De ce să fie vorba de el!” Şi m-am dus la prietenele mele. Dar lucrul ăsta mi-a rămas în cap, aşa. Am stat acolo, am stat de vorbă, dar lucrul ăla tot lucra. Când am plecat de acolo din ce în ce mai mult mă dumiream că era vorba de Mircea. Trebuia să ne prezentăm la prefect sau la nu ştiu ce, ca să treacă averea lui… Dar averea lui fusese luată, că noi eram aici la doctorul Sturdza. Fusesrăm scoase pe bancă în curte şi ni se spusese că republica n-are nici o datorie faţă de noi. Iar noi am fost luate şi aduse aici de doctorii Sandu şi Nina Sturdza. Mai venise şi Xenia Costa-Foru să ne spună că ei aveau o casă mare pe Dealul Mitropoliei, mare-mare. Aveau foarte mult loc. Şi venise cu câteva luni înainte, să-mi spună să ştiu că găsesc la ele un mic apartament…. Însă în timpul ăsta, fraţii ei au fost scoşi şi au venit la Bucureşti. Aşa că se ocupase ce ne rezervase. Că ne rezervase ceva foarte bun: două odăi, sală de baie, aşa, independent, în casa aia mare. O casă mare pe Dealul Mitropoliei. Şi atunci, a venit doctorul Sturdza, pe care îl cunoşteam foarte puţin. Aveam prieteni comuni, dar nu ne cunoşteam prea mult. Aşa, îi ştiam.

Z.R.: Dar a avut curaj!

M.V.: A avut curaj, da! A avut curaj, pentru că … Mai întâi că foarte mulţi erau scoşi din loc… au pierdut casele. Şi afară de asta erau şi deocheaţi. Şi au avut greutăţi şi interogatoriu. Şi au avut curajul şi bunătatea să ne ia la ei! Era un apartament pentru o familie şi stăteam cu ei. Şi aşa… Şi atunci, când m-am întors acasă, am ştiut că era vorba de Mircea. Şi atunci am trimes pe fratele meu. Şi s-a dus fratele meu cu fostul secretar al lui Mircea, un domn Vasilescu. S-au dus la percepţie, unde trebuia să mă duc eu. Şi acolo, frate-meu a văzut aşa, pe furiş, şi şi-a scris pe manşetă data morţii lui Mircea: 28 octombrie 1952.

[…] Z.R.: De unde îl cunoştea Antonescu?

M.V.: Păi era faimos ca economist… Era faimos prin deşteptăciunea lui, prin puterea lui de muncă. Îi mersese vestea. Se ştia. Se ştia… dealtfel când a venit de la Paris, unde lucrase, şi a trecut o jumătate de doctorat. N-a trecut mai mult. Pentru că era… Pentru asta lăsa lucrurile. Mamă-sa îl tot zorea, mama lui: „Mircică, doctoratul! Mircică doctoratul!” Şi el spunea: „Mama nu înţelege că eu vreau să-mi trec doctoratul când oi fi foarte, oi fi foarte bine pregătit, când oi şti foarte bine. Aşa ca să fiu – nu spunea „să fiu deasupra doctoratului – dar, zice, atunci se trece doctoratul, când… Nu înainte de a poseda tot ce poţi!” Avea teoria lui. Era mult, mult mai iniţiat şi mult mai evoluat decât… poate decât mulţi. Eu am trecut capacitatea împreună cu unii „doctori”. Doctori în literatură, în filosofie, şi nu corespundeau. Cu…

Z.R.: Cu titlul.

M.V.: Cu titlul. Delvé (râde). Mircea era faimos. Dealtfel, când a venit de la Paris, fără să facă nici o stăruinţă, nici o intervenţie, a fost numit la Oficiul de Studii, la Ministerul de Finanţe. Şi de atunci a început să lucreze foarte mult. Erau patru sau cinci. El zicea: „Asta datorez tatălui meu”. Pentru că tată-său fusese inspector la Finanţe. Şi fusese strict! Şi ca muncă, şi ca cinste, încât lăsase o amintire.

Z.R.: După ce a venit de la Paris şi a fost numit la acest Oficiu de Studii, a lucrat în continuare fără întrerupere la Ministerul de Finanţe?

M.V.: Da, n-a mai scăpat. N-a mai scăpat!

Z.R.: Dar n-a părăsit nici Catedra de Etică.

M.V.: Nu, n-a părăsit-o. Avea jumătate. Avea Catedra de Etică…

[…] Z.R.: Dar n-a scris decât destul de puţin, faţă de capacitatea lui…

M.V.: Păi, de-asta era supărat pe slujba asta, la Minister! „De ce nu mă lasă pe mine? De ce nu sunt eu lăsat să scriu? Să scriu!” Da. Se culca, să zicem, la douăsprezece-unu, mai bătea la maşină în odaia de alături, pe urmă venea, se culca. Pe la cinci se trezea, şi-mi spunea ce s-a gândit să scrie şi se ducea la maşina de scris, mai scria, probabil că nota ceea ce vroia să scrie şi îi venise în minte. Şi pe urmă venea iar şi se culca, până se făcea ceasul… nu ştiu, şase şi jumătate, când se ducea în baie şi până venea vremea de trebuia să se ducă la Minister. Şi în timpul ăsta, în baie, răzându-se, îmbrăcându-se, recita, cânta de obicei.

Avea o memorie extraordinară, ştii? Şi un fel de… Juca şi teatru. În fine, toate astea… Era o… bogăţie. Şi recita şi din poeţi francezi, şi englezi, şi din nemţi. Şi din români. Alecsandri, Eminescu… „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Da. Şi pe urmă, până să plece… Bine, mai vorbeam între timp, mai nu ştiu ce. Eu îl ascultam cu mare plăcere…. Învăţa şi avea şi o memorie!… că ştia toate. Şi a avut un mare entuziasm pentru Jean Cocteau. Noi, aici, credeam că le inventă şi că, adică, e o fantezie aşa, trecătoare, că nu se poate să-l farmece atâta poezia lui Cocteau. Dar îl fermeca! „De ce nu mă lasă să scriu?” Trebuia să lucreze. Când era vorba de buget, trei zile şi trei nopţi el stătea la Minister. Acolo se rădea, acolo mânca. Şi… cine ştie ce mânca. Ciocolată. Şi probabil că îi mai aducea ceva. Şi mama lui se îngrijora: „Vai de mine, Mircică, ce-o fi făcând? Unde este? Să nu i se fi…”

Leave a Reply