Menu

Pașaportul – 23 Noi 2014

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin decembrie 2012

Pașaportul

În clădirea mare a institutului de proiectare de pe Calea Victoriei, noi și arhitecții împărțeam un birou mare.

Nu ne cunoștem prea bine unii cu alții. Eu fiind mai nou în colectiv treceam neobservat. Mă bucuram de noul loc de muncă și-mi plăcea ce făceam. Arhitecții erau figuri mai pregnante. Ușor artiști, puțin technici și mari vizionari. Începusem să mă obișnuiesc cu felul lor de a fii, cum gândeau, cum vorbeau, cum se puneau în valoare. Unii erau chiar simpatici.

Arhitecții ca și medicii erau vestiți pentru vocabularul lor vulgar. Spuneau bancuri fără perdea și foloseau limbajul de șanț, cred că tocmai al ironiza.

Șefa mea, femeie de treabă și câțiva colegi ingineri întregeau tabloul anturajului profesional.

Conform timpurilor și bine definită în peisajul cotidean activitatea politică întregea prin bunăvoința și permisivitatea noastră, viața de birou. Membrii de partid aveau repetat sedințe. Noi care nu eram membrii priveam fără interes desfășurarea evenimentelor și nu ne afectau decât atunci când aflam ultimele cancanuri și sforării.

Mai rău a fost când în calitate de invitați, a trebuit să participăm la sedințe.

Era puțin ciudat, stânjenitor și chiaraghios momentul când membrii de partid rămâneau la ședință iar noi nealeșii plecam bucuroși mai devreme acasă.

După o vreme gânditorii din partid au observat aspectul dezechilibrant și pedeapsa de pe umerii membrilor și au hotărât ca toți salariații să participe la ședințe.

Acum aveam din nou ședință. In biroul cel mai mare, în față la o masă ședea secretarul de partid pe secție.  Mai erau 2 sau 3 apropiați și unul care citea din ziar articolul despre nu știu ce activitate a guverrnului.

Noi cei nemebrii amestecați cu unii plictisiți de vocea monotonă a cittorului ședeam în ultimile rînduri. Eu aveam o carte, colegii mei mai lucrau încă la proiecte, unele doamne croșetau și ceilalți șoșoteu de-ale vremii.

Lîngă mine ședea o arhitectă pe care o cam cunoșteam. Era Micky, fată dezgețată la minte, cu vorbe tăioase și care cam făcea atmosfera în partea de borou a avocaților. Nu vorbisem cu ea niciodată. Ne dădeam bună ziua și colaboram când trebuiau deschise ferestrele pentru aerisire.

Acum stătea cu spatele la mine și vorbea ceva cu o colegă. Pliciseală mare și timpul trecea greu.

S-a întors către mine și mă surprinde întrebându-mă;

Cristi, tu ai o soră în Germania?

Nu-mi venea să cred urechilor. Mi-a zis pe nume. Curios. Dar eu eram nou în institut și nimeni nu ar fi știut ceva despre famlia mea. De unde să știe ea de sora mea?
Perplex am întârziat cu răspuns. În liniștea ședinței vocea ei se auzise și cei din jur întorsese-ră capul și se uitau acum întrebători către mine. Ce era să răspund. Evident eram neajutorat.

– Da, am. Am răspuns șovăielnic și nedecis.

– Și tu ce pi–da mătii mai cauți aici și nu ai plecat la ea?

Vocea ei răstită, mirată și intrigată a rupt spațiul biroului ca un scrâșnet de cauciucuri frânate pe asfalt.

Cred că am bâjbâit ceva. Ceva nefiresc se petrecea. Se citea, se croșeta, se comenta articolul de ziar mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici Micky nu aștepta un răspuns. Declarația fusese făcută.

Cred că dosarul meu de cadre era tuturor cunoscut. Numai eu nu știam și dea-bea acum aflam că eram un coleg cu rude în străinătate, o persoană cu o superioritate socială pe de o parte dăunătoare și pe de altă parte râvnită. Eram unii din acei ce teoretic puteau pleca.

Din acel moment am ieșit din anonimat. Colegii mă apreciau, pe coridor eram salutat și lumea parcă îmi zâmbea. În pauza de fumat eram bine venit în grup și dacă spuneam ceva captam interesul.

Să fi devenit mai bun? Nu cred, dar în orice caz eram puțin altfel și asta îmi plăcea.

Zilele ce au trecut nu s-au remarcat cu nimic.

Aceleași șuiete la cafeaua de ora zece, bancuri cu Bulă la țigarea de pe coridor, critici și comentarii privind adulterul vre-unei colege.

Colegul de birou din stânga mea a prins curaj și încet a deschis discuția de toți așteptată.

– De ce nu pleci în vizită la sora ta?

– Ce să fac acolo?

– Păi așa cum toată lumea pleacă. Mai vezi ceva nou.

– Nu prea am chef și cred că nici șanse.

Discuția s-a terminat însă nu a luat sfârșit. Tema asta nu le dădea pace și colegii chiar nu înțelegeau resemnarea mea.

Dacă n-ai pașaport, trebuie să-ți faci și asta poate dura mult. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie. Nu trebuie amânat.

N-am lăsat greu convins fiindcă aveam alte pe cap. Prima mea fețită proaspăt născută ne ocupa tot timpul. Nu mă ajungeam cu banii datorită noilor cheltuieli și concediul era ultimul lucru care ne preocupa. Să nu mai vorbim de plecat singur în străinătate.

Cum necum am făcut într-un târziu cerere pentru pașaport. Acum aveam de așteptat.

Tot colegul din stânga mă agasa. Ai răspuns?

Cred că trecuse mai bine de o luna când am primit cu poșta răspunsul serviciului de pașapoarte București.

Răspuns negativ. Cererea nu a fost aprobată. Scurt.

Când le-am spus în birou vestea s-a stârnit furtuna.

– Nu se poate, dar cu ce motiv?

Întrebări fără răspuns.

Colegul din stânga era deja pățit. Ceva în familia lui nu corespundea unui dosar curat. Nu primise pașaport. Necazul era că proiectele la care lucra solicitau documentare la firmele din vest. El fiind consemnat nu putea pleca și îi lua locul un alt coleg mai de nădejde.

Imaginați-vă ce simțea acest om când veneau alții și povesteau cum a fost deplasarea în capitalism, ce au văzut, cum au fost cazați și câte minunății există.

– Domnule, refuzul înseamnă că ești un respins.

Asta înseamnă că nu vei mai pleca niciodată peste graniță, nici măcar în Bulgaria. Și indiferent ce intenții ai nu poți lâsa lucrurile așa. Trebuie să faci contestație și să ceri audiență. Acum numai sunt motive, ești apreciat la servici, nu ai abateri, ești căsătorit și ai locuință. Ba mai mult, acum ai copil mic și se vede se știe căt de mult îl iubești. Acum au garanția că te vei întoarce.

– Du-te în audiență și nu te lăsa chiar dacă nu mai vrei să pleci în vizită la sora ta. Pașaport să ai!

A început lungul drum la pașapoarte și într-un târziu am primit un termen de audiere. Peste două sau trei luni.

Trecuse vara de mult, concediul îl făcusem la mare cu fetița de un an. Urmăream calendarul să nu uit termenul de prezentare. Dar nu aș fi avut nici o șansă fiindcă întreg biroul era cu ochii pe dată.

– Mâine trebuie să te prezinți. Îmbracă-te curat dar nu elegant.

Tot ei mi-au organizat un ordin de delegație ca să pot pleca dimineața de la serviciu.

Și acum eram pe holul serviciului de pașapoarte și așteptam. Nu a durat foarte mult și am fost chemat la șefu.

Era un cameră obișnuită cu un birou mare la care ședea un domn. În față m-am așezat pe un scaun. Nu eram pregătit în niciun fel și așteptam să văd ce urma.

Domnul a răsfoit ceva hârtii m-a întrebat datele de identitate și în cele din urmă m-a întrebat pentru ce cer pașaport.

– Am vrut să plec în concediul în Germania.

– Ai mai fost plecat în străinătate. Ai văzut țările vecine?

– Păi fără pașaport?

– Și de ce tocmai Germania?

– Păi acolo e sora mea.

– Și ți-e așa de dor că nu mai poți fără ea?

– Tovarășe comandant. Am făcut cererea acum un an și ceva pentru concediu, dar vara a trecut concediu nu mai am așa că nu mai are nici un rost. Dar dacă am cerut audiență a trebuit să vin.

– Da, dar ce motive mai ai acum?

– Era interesant să mă fii dus fiincă sora mea mă invitase. Îmi plătea biletele de drum. Nu mai spun că și ea avea concediu și-mi promisese că facem excursii și-mi arată locuri frumoase. Gândiți-vă că două săptămâni, nu mă costa nimic.

– Da, înțeleg.

– Da, dar asta nu e totul, știam că la plecare îmi dădea un calculator mic electronic de birou așa cum au colegii mei și unde mai pui și un casetofon portabil. Dar a trecut.

Tovarășul comandant era cam încurcat. S-a întors către colegul de birou care stătea puțin mai departe și asculta și el.

– Tovarășul și-a susținut cererea, are motive întemeiate și este serios și sincer. Vom studia. Puteți pleca.

Am primit răspunsul tot prin poștă. Trebuia să mă prezint cam în două săptămâni cu două fotografii să-mi ridic pașaportul.

Colegii au fost fericiți. Era un entuziasm general pe care eu nu-l împărtășam. Acum trebuie să iau viză germană. Altă alergătură. Trebuie să cumpăr cadouri. Trebuie să mă îmbrac și cîte și mai câte.

Eram în primele zile a lui decembrie. Viza dura mai bine de o lună fiindcă erau sărbătorile la mijloc. Stampila puteam să o primesc cu aproximație cam pe 20 ianuarie. Așa că aveam timp să mă pregătesc și să mă bucur de sărbători. Am luat concediu.

Luni 21 ianuarie am ridicat viza. Marți 22 nu m-a însoțit nimeni, am cumpărat biletul și m-am urcat în tren. Pe 24 ianuarie 1980 am sărbătorit ziua mea de renaștere la München.

Colegii nu știau nimic!
Am revenit din concediu după 20 de ani.

****************

Leave a Reply